Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Energia solitudinii de Gheorghe Grigurcu

După ce înfățișează cîțiva poeți precum George Almosnino, Sebastian Reichmann, Marius Robescu, Florin Mugur asupra cărora, nu o dată lumina interesului critic n-a căzut așa cum s-ar fi cuvenit, Constantin Abăluță se ocupă de sine într-o suită de texte disparate, dar care se pot însuma în accepția unui autoportret.
O trăsătură dominantă a acestuia este solitudinea. În chipul în care o mărturisește Constantin Abăluță, ea nu e retranșare decepționată ori timorată, ci o diferențiere dîrză, un mod decis al defensivei. Nu un laitmotiv lamentuos, ci unul al vitalității care dorește a se recunoaște fără complexe. Mai întîi o solitudine susținută printr-un inventar faptic al neparticipărilor: „o viață întreagă n-am fost membru de partid, n-am avut serviciu, n-am făcut armată, n-am mers verile la 2 Mai ca majoritatea scriitorilor etc.”. Cu superbie, poetul declară refuzul d-sale de-a se integra „gregarității”. Postură apofatică pe care o probează textual cu ajutorul primului vers al poeziilor sale, care nu o dată începe cu: „Nu vreau, n-am fost, nu există, nu se poate etc.”. Precizînd că, „la urma urmei, orice act autentic de creație e o sublimare a ceva, chiar dacă nu ne dăm prea bine seama de asta. Fiindcă altfel, de unde-ar țîșni? Doar veleitarismul e fără rădăcini, pur ca praful de pe fundul rîului”. Concepută aidoma unui program de viață, o asemenea obstinată claustrare care crede în natura sa organică dobîndește alura unei asceze: „Renunțarea este poate singura știință pe care – dacă artistul are inspirație – trebuie s-o mai învețe. A ști să te debarasezi de tot ceea ce alții nu înțeleg, căci nu-i atinge în nici un fel, este secretul adevăratei evoluții”. Refuzul pretinde o disciplină care selectează factorii acceptabili, numindu-i totodată pe cei eliminați cu o sacrificială satisfacție. Avem a face în fapt cu o listă de criterii ale scrisului liric de-o mai largă valabilitate. Prin ricoșeu apar vizate nu puține producții poeticești actuale, unele regretabil supraevaluate: „Renunțarea la tot ce e de prisos într-un poem, la tot ce distrage și coboară, anulînd efectul cathartic. Blaga spunea că e foarte greu să faci un poem lung. După 21 de versuri, el considera că un poem este lung. Dacă elementele conținute în cele 21 de versuri încep să se bată cap în cap, să se anuleze între ele, poemul devine prolix și te scoate din singurătatea ta fără să-ți ofere alta în schimb. Renunțarea la vocabularul pretențios, la vorbirea «inteligentă» care anulează ingenuitatea, deci credibilitatea imaginilor și transformă poemul într-o compunere doctă, dar plictisitoare. Cerință preluată din estetica japoneză. Renunțarea la tezism, la demonstrație. Poemul nu trebuie să demonstreze nimic. El trebuie să fie un gol care se mișcă. Inspirația e oarbă, însă poemul trebuie să fie simplu și eficient ca bastonul unui orb”. Încă o dată, la antipodul tonului decepționat, întîlnim o umoare a energiei, o bravură a confruntării cu o ambianță socotită inicvă: „Imprecația, cinismul, tristețea extremă favorizează imaginile nebunești, inconformiste, adevărate”. Autorul nu de puține ori ocolit, trecut cu vederea nu o dată în favoarea unor nume sub cota sa reală, își impune o tactică a sfidării orgolioase: „Reacțiile pe care le stîrnesc în jur nu prea mă interesează, atîta timp cît știu că fac ceea ce trebuie să fac – adică să-mi scriu opera”. Interesantă e atenția pe care Constantin Abăluță o acordă traducerilor: „Pentru mine traducerea a însemnat totul”. Foarte probabil în sensul compensator al accesului la o altă cale, doar aparent deviantă, a afirmării proprii: „Între bucuria de a găsi în românește echivalentul unei viziuni din alte limbi și fervoarea inspirației sub care scrii texte proprii nu există nici o graniță”. Cu atît mai mult cu cît „refacerile pe care le aduci, la rece, propriilor tale texte este, de fapt, tot un fel de traducere”. Dar cu toată înțelegerea simpatetică pentru confratele nostru ne dăm seama că raportul dintre creator și obște nu poate avea o soluție ultimă, fie aceasta, la rigoare, în favoarea unei solitudini absolute. Chiar ingenios regizată, solitudinea rămîne vulnerabilă. Cred că are dreptate Chamfort: „Oricît de retras ai trăi, înainte de a-ți da seama, devii debitor sau creditor”. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara