Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Ens generalissimum de Constantin Ţoiu


13 Martie 1959. Ieri, mi s-a propus să fac o probă de film la... Valurile Dunării. Un film de acţiune. Totul se petrece în timpul războiului pe un şlep încărcat cu muniţii. Trimis de organizaţia lui, un tânăr revoluţionar se strecoară pe şlep să descarce muniţia într-un loc anumit, pe care s-o ridice tovarăşii săi.

Eu trebuia să interpretez acest rol! La început, m-am simţit jignit. De unde şi până unde? Pe urmă, mă răzgândisem. Soarta istoriei noastre de supuşi meniţi să rabde, să tacă, să accepte, până una, alta... Obişnuindu-mă cu ideea, mă gândisem şi la beneficiile pe care le-aş fi avut în sărăcia lucie în care trăiam cu toţii. Dar, ce surpriză, un regizor pe care-l consideram inteligent, prietenos, să se gândească tocmai la mine, care nu aveam stofă de actor şi nici de 'colaborator'...

Pe vremurile acelea grele, cenuşii, Liviu Ciulei, un tânăr de familie bună, binecrescut, avea darul ascuns de a ataca lumea, dolcemente, prin aerul său supus, smerit, fals modest. O biografie complicată, sumbră, datorită une întâmplări mai vechi de familie, mă făcea să mă uit la el cu simpatie şi cu recunoşaterea purtărilor sale civilizate. Unii invidioşi pretindeau că ar fi fost, de fapt, 'un reacţionar de stânga' şi că regimul se folosea de el ca să pătrundă în lumea foştilor exploatatori, dezarmaţi, de altfel. Fără să mă compar cu Liviu Ciulei, făcând parte dintr-o cu totul altă clasă, şi mie mi se întâmpla câteodată să întâlnesc astfel de inşi ai regimului, derutaţi de aerul meu, superior probabil, în ochii lor, şi totuşi însoţit de o bine mascată ipocrizie, fără să se simtă, fără să se vadă.

Ghiceam în Ciulei, aşadar, un posibil amic, fără să ne fi înţeles vreodată între noi şi să fi schimbat mai mult decât nişte amabilităţi. Intelectual vorbind, nu prea făcea faţă, având totuşi mult umor. Trecându-i prin mână atâtea texte de teatru, clasice şi moderne, ai fi putut să crezi că era ceea ce se numeşte 'un om de cultură'. Câtuşi de puţin. Părea mai curând un meseriaş... un maşinist... un simplu regizor de culise... cine ştie, vreun dulgher, vreun electrician, amestecat printre tehnicieni de acest tip. Un tehnician care, fiind tot timpul prezent la nişte repetiţii cu o piesă de Shakespreare, capătă deprinderile unor personaje, identificându-se cu ele. Nu mai contează că eşti în lumea lui Shakespeare, ci doar te foloseşti de ea ca să-ţi pui în aplicare un plan, încât un asemenea regizor, excelent de altfel, cum mi se părea a fi Liviu Ciulei, semăna cu acei oameni de teatru care se considerau adevăraţii 'autori' ai pieselor, Shakespeare, de exemplu, devenind pentru ei un simplu pretext. Cam aşa mi se părea mie a fi fost Ciulei, repet, un foarte bun regizor.

Aşa că, propunându-mi-se rolul acela, mie, care, ca prozator începător aveam ambiţia să scriu eu roluri, şi nu să le joc pe-ale altora... vreau să spun ieea de a fi regizat începuse să mă calce pe nervi, în sinea mea. Totuşi, în starea aceasta arţăgoasă, mă prezentasem în ziua convenită la studiourile Buftea, unde aveam să repet trei-patru replici, de probă, în faţa aparatului de filmat. Ţin minte că regizorul, ca să fac ceva, mă pusese să ascut cu briceagul un băţ. Atunci simţisem întâia oară ce jalnică este condiţia actorului, când nu e neapărat un actor mare. Faptul că mereu trebuie să se prefacă, să fie altul decât e de fapt, falsitatea, nesinceritatea ' vorba actorului cabotin Caramitru, la TV în momentele dramatice din decembrie 22, adresându-se lui Mircea Dinescu, alt cabotin: fă-te că scrii, fă-te că citeşti ceva ' când o ţară întreagă şedea proptită cu ochii în televizor.

Auzisem cât de infernale sunt repetiţiile în studio, reluările demenţiale, luminile reflectoarelor... mai mult decât dificultăţile tehnice, mă blocase ideea că trebuia să execut un lucru atât de stupid. Ceea ce probabil se vedea pe figura mea. Inconştient, bunul meu simţ mă făcuse să evit să intru într-un joc complet opus firii mele. Noroc că în locul meu avea să fie primit, ca interpret al filmului, un activist oarecare.

Cu regizorul Liviu Ciulei, prieten n-am putut să devin niciodată. Eram complet deosebiţi unul de altul. Din toată fizionomia sa nu mi-au rămas în minte decât ochii negri, mici, apropiaţi, sprâncenele stufoase, un bărbat păros, sugerând ideea unui antropoid superior. O cunoştinţă comună, pe timpuri, îmi mărturisise că Liviu nu avea o părere prea plăcută despre mine, deoarece frecventam mediile dubioase, nişte intelectuali vicioşi notorii, deşi de o mare capacitate. Lucrul mă mirase, la un artist ca el. Semn că, din prudenţă, purta o mască. Altfel, ar fi fost inadmisibil.

În rest, un om plin de farmec şi de personalitate. Un bucureştean tipic, mă rog, un aristocrat de Bucureşti jucând un rol de golan. De curând, la o sărbătorire, spusese în auzul ţării că, în anii regimului trecut (care, totuşi, l-a răsfăţat) câştigase, în urma unui premiu, un frigider Fram...

*

* *

14 Aprilie 1959. Disciplină, organizare, supunere militară la iezuiţi. Dumnezeu nu li se arată numai celor aleşi, prin extaz, ci şi muritorilor de rând, printr-o severă iniţiere, prin exerciţii zilnice, asemănătoare celor pentru cura de slăbire. O practică ezoterică. Totul având o ierarhie strictă.

În vârful Piramidei stă Dumnezeu, ca Atum Ra, entitatea generală, Ens Generalissimum. De sus în jos, universul se împarte în secţii din ce în ce mai speciale. Între ele, omul scolasticii, după cum spune Leopold Ziegler, putea 'să stabilească în orice moment, ca un navigator, gradul de longitudine, latitudine al poziţiei sale sub stele'.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara