Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Epistolă către Odobescu (IV) de Ştefan Cazimir

Omul primitiv vîna pentru a avea ce să mănînce. Omul modern vînează ca să aibă ce povesti.

" - Pentru ce să nu combatem erorile răspîndite în public de reaua credinţă sau de fanfaronada unora? De ce, chiar în materie de vînătorie, să nu hotărîm marginile posibilului?" Aşa socoţi că te-ar fi întrebat amicul domniei tale, dl. Constantin Cornescu, cel ce a scris Manualul vînătorului. Dar răspunsul i-l dăduseşi mai din vreme prin povestea vulpii care risca să rămînă bearcă, după ce la început vînătorul o înzestrase cu o coadă de peste cinci stînjeni! Morala istorioarei, "dacă va căuta cineva o morală într-însa, este, precît mi se pare, că de vreme ce exerciţiile vînătoreşti au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepţional imaginaţiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vînători o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplărilor şi a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită".

Cu părerea domniei tale, scumpe domnule Odobescu, se vor uni, în lungul vremii, mulţi. Un mare prozator al veacului XX, şi totodată un vînător pasionat (numele lui: Mihail Sadoveanu), ne reţine atenţia cu o paralelă sugestivă. "Ai să afli mai tîrziu - îi spune el unui tînăr - ce importanţă au în amor preliminariile. De asemenea şi vînătoarea îşi are pe ale sale, căci şi vînătoarea e o pasiune, ca şi amorul. Ceea ce Stendhal a numit cristalizaţie, adică înflorirea în imaginaţie a obiectului pasiunii, are loc cu deosebită bogăţie mai ales la vînători." Amănunţind lucrurile, Sadoveanu va face, cu zîmbet, elogiul fanteziei inepuizabile a breslei: "Oricare dintre noi poate afirma şi dovedi uşor că a întîlnit, în cariera lui, animale sălbatice din regnuri la rigoare cunoscute, însă de dimensiuni cu totul fantastice, aşa cum niciun cercetător savant n-a cunoscut. Aceste capre minunate, aceşti mistreţi şi lupi, aceşti iepuri şi vulpoi, aceste paseri rare aveau iuţeli de fugă şi zbor extraordinare şi un fel de a se purta cum nu s-a mai văzut. Cu toate acestea - vă fac atenţi! - toate au căzut sub plumbul omorîtor, şi totdeauna la nişte depărtări neînchipuite. Ar mai putea constata străinul intrat în tovărăşia vînătorească şi alte lucruri. Fiecare în parte posedă un instrument de vînat numit puşcă. Fiecare puşcă, de fabricaţie nouă ori hleab vechi, este un juvaier, este cea mai bună cu putinţă - fără discuţie că nu i se poate găsi părechea pe continent. Datorită unor asemenea arme, cei mai mulţi dintre aceşti oameni ciudaţi nu greşesc nicio lovitură, mai ales cînd vînează singuri."

Vînătoarea, aşadar, "e o pasiune, ca şi amorul", ceea ce explică, în ambele cazuri, evanescenţa hotarului dintre fantezie şi realitate. în privinţa vînătorii, grăitor se arată şi un fapt etimologic: cuvîntul românesc ahotnic "înfocat, pasionat" se trage din rusescul ohotnik, care înseamnă "vînător". Putem bănui că acelaşi sens l-ar fi avut iniţial şi în româneşte, înainte de a-l dobîndi pe cel nou. Oricum, cele două vocabule se întîlnesc adesea în aceeaşi frază, ca şi cum filiaţia semantică le-ar atrage ca un magnet. V. Voiculescu îi aminteşte pe "marii vînători, ahotnici de primejdiile fără folos" (Ultimul Berevoi). Un prieten al lui Sadoveanu spune despre el: "Nu era ahotnic de vînat. Dacă împuşca, bine, dacă nu, tot bine." (Demostene Botez, Memorii). Iar Sadoveanu însuşi ne întoarce la obîrşia cuvîntului atunci cînd îl evocă pe basarabeanul Filip Negru: "practicase, precît spunea, toată viaţa, sportul vînătoresc: el îi zicea Ťahotať - şi-i erau dragi puştile. ş...ţ - Ahota asta, cucoane, e tot aşa de rea ca şi dragostele din tinereţă." (Filip Negru) Omul, s-ar putea zice dacă am vorbi simultan în două limbi, era "ahotnic de ahotă"...
Domnia ta, domnule Odobescu, îţi propuneai să analizezi, luînd ca subiect vînătoarea, "toate impresiunile ce ea produce asupra imaginaţiunii şi asupra simţimintelor omeneşti atît prin împărtăşirea omului la înseşi acţiunile ei, cît şi prin descrieri literare, prin imitaţiuni armonice sau prin reprezentări plastice ale scenelor de vînătoare". Ceea ce mi-aş îngădui să adaog, cu privire la descrierile literare, este că actul cinegetic în sine, la practicanţii lui autentici, se îmbrăţişează strîns cu literatura, că este concomitent faptă şi poem, că emoţiile vînătorului sînt, în esenţă, emoţii epice... Am spus "practicanţii autentici" pentru a-i exclude din capul locului pe oaspeţii de la Balc şi pe toţi semenii lor, oricare dintre ei putînd fi, fără pagubă, substituit printr-un robot: o cameră de luat vederi, o puşcă automată şi un contor de înregistrare (atîtea minute, atîtea focuri, atîtea piese doborîte). Iar pentru că unii membri ai tagmei arborează şi titluri nobiliare, mai mult sau mai puţin hibride ori apocrife, îmi voi declara neşovăielnic preferinţa pentru un nobil adevărat: baronul Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (1720-1797), cel care într-o zi a întîlnit în codru un cerb măreţ, purtînd între coarne un cireş încărcat cu fructe; era acelaşi animal în care, cu vreun an sau doi înainte, neavînd asupră-i gloanţe, trăsese el însuşi cu sîmburi de cireşe. Altă dată, la o vînătoare în Ceylon, baronul s-a trezit prins între un leu şi un crocodil, scăparea lui venind din faptul că leul năpustit împotrivă-i a nimerit în gura crocodilului şi şi-a găsit acolo sfîrşitul, iar reptila a sucombat prin sufocare. "Crocodilul a fost împăiat, după cum e obiceiul. Acum el e una din cele mai mari minunăţii ale Muzeului din Amsterdam, iar ghidul muzeului spune tuturor celor pe care îi conduce întreaga lui poveste. Fireşte că mai face şi unele înflorituri, care dăunează adevărului şi verosimilului. ş...ţ Cred că nu trebuie să vă mai spun, domnii mei, cît îmi e de neplăcută îndrăzneala acestui ticălos. în veacul nostru pus pe îndoială, ascultînd asemenea minciuni bătătoare la ochi, oamenii care nu mă cunosc vor fi înclinaţi să nu mai dea crezare nici faptelor reale cuprinse în isprăvile mele cele adevărate." Baronul se declară şi în alt rînd "duşmanul neîmpăcat al tuturor pălăvrăgelilor", şi cert este că naraţiunile lui i-au scos din ring pe mulţi palavragii, silindu-i pînă la urmă să se recunoască învinşi.

Că vînătoarea este congeneră cu literatura ne stă mărturie şi Tartarin din Tarascon. în mijlocul cabinetului său de lucru, ai cărui pereţi sînt căptuşiţi de sus pînă jos cu arme din toate ţările lumii (carabine, revolvere, săbii, cuţite, pumnale, săgeţi, ghioage, boxuri), pe o mescioară rotundă se află lecturile favorite ale eroului lui Alphonse Daudet: călătoriile căpitanului Cook, romanele lui Fenimore Cooper şi ale lui Gustave Aimard, plus nenumărate volume de povestiri vînătoreşti privind speciile cele mai variate - vînătoarea de urşi, vînătoarea de vulturi, vînătoarea de elefanţi etc., etc. Patima cinegetică este proprie, de altminteri, tuturor tarasconezilor, încă din timpii mitologici cînd teribila Tarască, monstrul cu chip de dragon sau crocodil, bîntuia pe malurile Rhonului, făcînd numeroase jertfe. Că dihania ar fi fost răpusă de oameni sau, potrivit unei alte tradiţii, sugrumată de sfînta Marta (eveniment celebrat în fiecare an o dată cu praznicul sfintei) are mai puţină însemnătate. Orişicum, în amintirea victoriei de atunci, "în toate dimineţile de duminică, Tarasconul ia armele şi iese afară din cetate, cu sacul pe spate, cu puşca pe umăr, cu haite de cîini, cu dihori pentru vînatul iepurilor, cu trompete, cu cornuri de vînătoare. Minunată privelişte! Din nefericire, vînat nu se găseşte - nu se găseşte deloc." Drept compensaţie, tarasconezii practică tirul în caschete: cel ce nimereşte mai multe alice în propria lui şapcă este proclamat regele zilei şi, seara, reintră triumfal în oraş, fluturîndu-şi cascheta ciuruită, în sunet de fanfare şi în hămăit de cîini. Evident, acest soi de vînătoare nu-l poate mulţumi pe Tartarin, care visează tot timpul expediţii eroice, chiar dacă în spiritul său avînturile unui Don Quijote se ciocnesc cu prudenţa şi comoditatea lui Sancho Panza. Hotărîtoare, în condiţiile locului, e însă văpaia soarelui meridional, care transfigurează totul, făcîndu-l să pară altfel decît este: "Omul din Midi nu minte, se înşală. El nu spune întotdeauna adevărul, dar crede că-l spune... Minciuna lui nu-i o minciună, ci-i un fel de miraj...".

împins de la spate de un zvon stîrnit în oraş, Tartarin se decide să plece în Africa. Nu înainte, nota bene, de a fi studiat cu atenţie bibliografia aferentă: memorialele lui Mungo Park şi René Caillé, ale lui Livingstone şi Henri Duveyrier. îl citeşte cu nesaţ mai ales pe Jules Gerard, care îi permite să cunoască vînătoarea de lei ca şi cum deja ar fi practicat-o. Mă întreb totuşi ce impresie îi vor fi lăsat frazele finale din La chasse au lion (Paris, 1855): "Amintiţi-vă, în fine, că rareori un leu cade lovit de un singur glonţ. Nu încercaţi niciodată să scăpaţi cu fuga atunci cînd s-ar năpusti asupra voastră şi, cu ajutorul acestor sfaturi, fie ca Dumnezeu şi sfîntul Hubert să vă aibă în sfînta lor pază!" Avertismentele se vor dovedi inutile: spre dezamăgirea înfocatului vînător, în Algeria nu mai există lei. Singurul care nimereşte în bătaia puştii sale este un leu domesticit şi orb, pentru uciderea căruia va plăti o amendă substanţială. Ce-are a face? Pielea bietului leu, trimisă prin poştă la Tarascon, îi asigură expeditorului o întoarcere triumfală. Aclamat de întreaga populaţie a oraşului, eroul se îndreaptă liniştit spre casă, începînd chiar din mers povestea marilor lui întîmplări: "- închipuiţi-vă într-o seară, în plină Sahara..." Lanţul narativ dobîndeşte astfel o nouă verigă, Tartarin relevîndu-se ca un vrednic discipol al romancierilor lui preferaţi. Literatura naşte vînătoare şi vînătoarea literatură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara