Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Epistolă către Odobescu (VI) de Ştefan Cazimir

In vreme ce lorzii englezi şi prinţii indieni veneau în Moldova ca să vîneze urşi, românii rîvneau să plece în Africa la vînătoare de lei. Dar nici primii nu depăşeau rolul de spectatori, nici cei din urmă stadiul reveriei. "Citisem multe despre vînătorii de lei din Africa - îşi evocă N. Gane adolescenţa - şi mă întrebam de ce n-aş fi eu un vînător de lei!... ş...ţ Ce? nu-s şi eu om ca dînşii?" (în vacanţe) Şi tot astfel, mai tîrziu, colonelul C. Rosetti-Bălănescu: "Oricît de ciudat ar părea, dar nu-mi aduc bine aminte dacă primul vînat mi-a fost leu sau tigru. Cred mai mult că leu. E drept că pe acea îndepărtată vreme vînam mai cu seamă prin colecţia de reviste de vînătoare, ilustrate, ale bunicului meu matern, Costache Cornescu, autorul acelui Manual al vînătorului, care trebuia să fie cea dintîi carte românească de vînătoare şi mai ales pretextul fericit pentru minunatul Pseudokynegheticos al lui Alexandru Odobescu." (Primul vînat)
Că fanteziile cinegetice ale junilor au ca impuls preferat leul n-ar fi nicidecum un lucru de mirare. Regele animalelor ocupă însă un loc însemnat şi în imaginarul colectiv românesc: există numeroase colinde ale leului, numeroase studii dedicate motivului şi numeroase discuţii privind prezenţa concretă a felinei în aceste părţi ale globului. Cei mai mulţi folclorişti îmbrăţişează opinia negativă: în regiunile noastre nu au trăit niciodată lei. Dar o abordare recentă a problemei (Ion Taloş, Lupta voinicului cu leul. Mit şi iniţiere în folclorul românesc, 2007) reaminteşte că Herodot, narînd trecerea oştirilor lui Xerxes prin Tracia şi Macedonia, consemna faptul că "mai multe cîrduri de lei, coborîndu-se din munţi, se aruncară noaptea asupra cămilelor ce transportau bagajele trupelor, lăsînd însă neatinşi pe oameni şi celelalte animale de transport". La rîndul lor, studiile de zoologie şi paleontologie ne încredinţează că leul a dispărut din sud-estul Europei abia în jurul anului 100, persistenţa lui în memoria colectivă devenind astfel explicabilă. Din aceleaşi straturi tainice izvorau, poate, şi aceste versuri, scrise în 1983:
Mai sînt încă urşi prin pădurile noastre,
sînt jderi şi mistreţi şi cerbi minunaţi -
dar eu am văzut ce n-a văzut nimeni:
un leu am văzut în munţii Carpaţi.

Seara era senină şi blîndă,
dulce umbrită de un dor sau de-un jind.
Stam tupilat într-o tufă la pîndă
cînd l-am zărit pe potecă venind.

O, nu era, cum poate aţi crede,
un leu izgonit de la circul de stat!
Era un leu mîndru, născut în pădure,
de vînturi bătut şi de ploi sărutat.

Trecea melancolic sub bolţile sumbre
foşnirea prin frunze a pasului rar.
în coamă purta întomnate amurguri
şi-n ochii lui verzi două săbii de jar.

Puşca zăcea părăsită în iarbă,
iar inima-n piept îmi bătea vehement.
Cînd m-am trezit, de-acum leul trecuse
şi coada-i vedeam depărtîndu-se lent...

Ştiu, încă sînt urşi prin pădurile-aceste,
sînt jderi şi mistreţi şi cerbi minunaţi -
dar eu, rătăcit într-o veche poveste,
un leu am văzut în munţii Carpaţi.

Primul român care a vînat lei în spaţiul extracarpatic şi şi-a consemnat experienţa în scris a fost prinţul Dimitrie N. Ghica-Comăneşti. Călătoria lui în continentul negru a avut loc în 1895-1896, în tovărăşia fiului său, şi a fost relatată în volumul O espediţie română în Africa, apărut în 1897. Plecarea celor doi se produsese, ca atîtea altele, sub efectul unor emoţii livreşti: "Prima impulsie pentru o călătorie în Africa am primit-o, eu şi fiul meu, din lectura unei cărţi a contelui Ernest Hoyos, în care impresii provocate de natura locurilor şi de numeroase aventuri, petrecute în cursul unei lungi călătorii prin ţeara Somalilor, se află descrise cu coloare vie şi bine înţelese. Abundenţa vînatului în acea ţeară, precum şi împrejurările sub care acest conte trecu prin mai multe peripeţii de vînătoare, de natură a pune viaţa sa în pericol, au escitat în cel mai înalt grad pasiunea noastră de vînători şi dorinţa de a ne întîlni, la rîndul nostru, cu fiarele cele mari cari populează cornul oriental al Africei." Bilanţul cinegetic al expediţiei este făcut să-ţi taie respiraţia: "împreună cu fiul meu am dobîndit următoarele rezultate de vînătoare: 16 gazele Pelzelni şi Spekei, 3 măgari selbatici, 24 gazele Walleri, 55 gazele Soemmeringi, 25 Oryx Beisa, 8 dofari, 1 leu şi 3 leoaice, 5 elefanţi, 2 pantere, 8 Hartebeest (Bubalis Swaynei), 4 crocodili, 7 rinoceroşi, 11 Kudu de specia mică, 2 Kudu de specia cea mare, 5 hiene pătate şi 2 hiene striate, 15 zebre, 4 antilope de apă (Cobus Ellipsiprymnus) şi 1 girafă." Simţi nevoia să pui mîna pe creion (total: 201) şi să deschizi un atlas zoologic. Asupra cîtorva specii mai bizare ne lămureşte însuşi autorul. Bunăoară, antilopa Madoque, numită de englezi Dik-dik, are "întocmai forma şi coloritul unei capre sălbatice de la noi. Acest pitic de antilopă e o adevărată minune a naturei prin gentileţea ei şi atinge abia mărimea unui iepure mijlociu de la noi, cu două coarne mititele negre, puţin răsucite, a căror lungime nu trece peste cinci centimetri". Gazela Spekei sau Naso este numită astfel "din cauza unei mici ridicături ce are la vîrful nasului şi prin care se deosibeşte de gazela Pelţini". Măgarii somalezi sînt "de un color cenuşiu, cu o linie negricioasă de-a lungul spinării şi puţine dungi negre pe partea superioară a picioarelor, avînd talia unui cal mijlociu şi urechile de o lungime extraordinară". Gazela Walleri are un gît foarte lung, care o face să semene cu o girafă. Iepurele african, Lepus somalinus, numit de localnici bahaile, e mai mic şi mai puţin flocos decît omologul său european. Coarnele gazelei Soemmeringi, "negre şi lungi, cu multe inele, sunt răsucite în forma unei lire". Antilopa Oryx Beisa "are forma unui catîr. Coarnele ei, în lungime aproape de un metru, sunt foarte ascuţite şi răsucite îndărăt ca o sabie". O parte din trofeele recoltate vor îmbogăţi, la întoarcere, colecţiile Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti. Dar leii, unde sînt leii? Vînarea unui exemplar are loc la marginea unui sat, după o pîndă nocturnă într-un adăpost ad hoc, amenajat de către localnici. Drept momeală slujeşte leşul unui cal, legat strîns de trunchiul unor copaci; "leul, mirîndu-se că trupul calului i-oferă o rezistenţă atît de neaşteptată, se scoală în picioare ca să apuce calul de spinare. în acest moment mi se prezintă ca o masă mare, neagră, adăugită la conturele calului, în mijlocul căreia văd sticlind ca două lumini ochii abia perceptibili aşiţ leului. Ochesc, pe cît se putea de bine în întunericul nopţii, drept între acele două lumini.ş...ţ Cînd veni ziua, văd apărînd, din ce în ce mai distinct, coada şi labele de dinapoi şaleţ unei leoaice bătrîne, de o talie respectabilă, care picase ca trăznită în dosul calului, fiind pălită în frunte, între amîndoi ochii." Povestea, după gustul meu, e lipsită de suflu eroic, vînătorul neînfruntînd nici un risc, iar leoaica bătrînă îmi aminteşte, vrînd-nevrînd, de leul orb al lui Tartarin.

Mai aptă a trezi emoţii puternice e vînarea altor specii, cum ar fi, de pildă, rinocerul: "găsindu-mă în faţa animalului, am abia timpul să ridic carabina la ochi şi s-o descarc în umărul drept al acestuia, care, înaintînd spre mine, luase proporţii colosale înaintea obrazului meu. Cartuşa părea a fi fost prea tare încărcată, căci violenţa şocului, mărit poate prin apropierea animalului, mă trînteşte la pămînt, dinaintea picioarelor acestuia. în acelaşi moment mă găsesc învelit într-un nor de ţărnă, produs prin întoarcerea trupului său colosal, şi credeam că trecuse peste mine fără a mă fi atins cu picioarele sale." Repezindu-se pe urmele animalului, vînătorul îl regăseşte doborît la o mică distanţă: "Un plumb pe după ureche îi scurtă agonia. Era un frumos exemplar de sex masculin, al cărui cap, pregătit la Londra de Rowland Ward, e depus astăzi în muzeul din Bucureşti."
Cu vreo patru ani după expediţia somaleză a lui Dimitrie N. Ghica, soseşte în Congo juristul Aurel Varlam, angajat în magistratura statului african. Preocuparea cinegetică rămîne la el marginală, dar scrierea sa din 1900, reluată şi întregită în 1934 (Nopţi şi zile în Africa ecuatorială. Amintirile unui fost judecător în Congo belgian), nu exclude impresiile percutante privind fauna acelor meleaguri: "}ara elefanţilor cu dinţi de cîte 50-90 kilograme - sper să mă întorc cu cîţiva din aceşti dinţi -, a hipopotamilor care se plimbă în turme de cîte o sută, a bivolilor sălbatici, a maimuţelor, a crocodililor de cîte 5-6 metri, cari se încălzesc nesupăraţi de nimeni pe nisip, a papagalilor, în fine, şi a sute de păsărele minuscule cu culori strălucitoare"; "sunt şacali, hiene, leoparzi, elefanţi, bivoli sălbatici şi foarte multe antilope de toate mărimile, de la cea mică cît un ied pînă la aceea de talia unui cerb". Pe malurile fluviului Congo dorm la soare numeroşi crocodili. "Stau ceasuri nemişcaţi, făcîndu-şi siesta după masă şi, de la distanţă, par nişte loazbe de lemn uscat aruncate acolo de curenţi. Ne distrăm trăgînd cu gloanţe în ei. Unul singur scutură din coadă şi, fără grabă, se afundă în apă, pe cînd ceilalţi îşi continuă somnul. A fost lovit, poate mortal, dar în acest caz se va sfîrşi sub apă, fără folos pentru noi."

în secolul XX, românul cel mai "ahotnic" al faunei africane a fost Mihai Tican Rumano, copil de ţărani din Berevoieştii Muscelului, a cărui rîvnă de călător a născut peste 40 de volume. în paginile acestora reînvie vînători de pantere şi gorile, de elefanţi, hipopotami şi crocodili, fiecare dintre ele cu reguli specifice şi ritualuri impuse de credinţele ancestrale ale indigenilor. De remarcat că unele animale, asemenea lui "moş Ben" al lui Faulkner, ajung să capete identitate şi nume: "în Africa trăia pe la sfîrşitul deceniului trei, în zona dintre Songeir şi Rukwalake, un pachiderm - Prince Royal - a cărui amprentă avea un diametru de cca 70 cm; înălţimea sa depăşea cinci metri. El trăia în adîncul brusei, întovărăşit de mai multe femele care făceau adevărată gardă în jurul său; dispersate în împrejurimi, semnalau orice pericol, astfel încît elefantul dispărea întotdeauna din calea vînătorilor."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara