Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Epistolă către Odobescu (X) de Ştefan Cazimir

O întoarcere în "copilăria lumii", astfel numea Sadoveanu vînătoarea. Dar copilăria, o ştim prea bine, nu-i întotdeauna sinonimă cu inocenţa, iar adeseori, sub regim cinegetic, se preface de-a dreptul în contrariul acesteia. Un pasionat membru al breslei îşi mărturiseşte deschis nedumerirea iscată de misteriosul proces psihologic: "habar n-am de ce vînăm şi pescuim, de ce trăieşte în noi patima acestei vechi îndeletniciri - şi trăieşte atît de vehement încît uneori, în împrejurări-limită, face să cadă de pe noi, ca un văl subţire, pojghiţa a ceea ce ne-am obişnuit să numim civilizaţie, făcînd pe unii să regăsească rictusul primordial şi mîrîitul cu care depărtaţi înaintaşi îşi apărau prada. De ce unii, altfel oameni subţiri, se prăbuşesc în abisul dorinţei de-a ucide, cît mai mult, şi cînd vînătoarea s-a terminat privesc în jur cu ochii goi, sleiţi, ca şi cum s-ar fi întors din locuri de care nu-şi aduc aminte?" (Titus Popovici, Cartea de la Gura Zlata) E de presupus că locurile "de care nu-şi aduc aminte" sălăşluiesc mai departe în cutele subconştientului şi folosesc clipele prielnice pentru a ţîşni la suprafaţă. Un taifas pe tema vînătorii, într-o nuvelă a lui V. Voiculerscu (în mijlocul lupilor), stăruie asupra rădăcinilor ei arhaice: "Gazda ne lămurea cum pentru mîncare omul găsea destulă pradă mai slabă decît el, precum şi toate roadele pămîntului. Dar împotriva leului, care năvălea peste el în cavernă, şi a ursului, cu care intra în concurenţă pentru adăpost, ori a mamutului, care-l strivea, vînătoarea trebuia să se transforme în arta supremă, ştiinţă şi magie totodată, tehnică şi cultură, sacrificiu şi încordare de energii, cu simulacre şi ritualuri magice, desfăşurate pe ariile altarelor, aşa cum arată toate scenele zugrăvite în peşterile preistorice. Sau cum se mai practică la sălbatecii de azi." Se poate spune că animalul era răpus mai întîi în efigie, înainte ca suliţa omului primitiv să-l fi culcat la pămînt aievea. Primul vînător al ginţii era aşadar pictorul rupestru:



Ei au plecat să năruie gazéle.

De sub pămînt, prin ruga mea flămîndă,

eu goana le-o îndrept către izbîndă,

căci vrăji temute-amestec în vopsele.



O, cele mai frumoase dintre ele

s-au deşteptat pe zid în salt şi pîndă:

eu, cel nevolnic, cu săgeata blîndă,

sunt primul vînător al ginţii mele.



Fără de mine n-ar pieri mistreţii,

bizonii s-ar propti în steaua vieţii

şi urşii n-ar goni de prin firide.



N-au teamă ceilalţi, întreaga teamă

de fiare-a tuturor îmi cade-n seamă:

eu ştiu că mîna mea pe zid ucide.

(Ilie Constantin, Homo magicus)



în practicile vînătoreşti ale africanilor, consemnate între alţii de Mihai Tican-Rumano, magiei îi revine un rol esenţial: "Odată răpus elefantul, urmează - înainte de a se împărţi fildeşii, pielea şi carnea - un ritual complicat cu reguli severe ce nu sînt călcate de nici un vînător, întrucît practicile ce le dictează tradiţiile au şi un sens adînc religios. Şi indigenii sînt foarte superstiţioşi. Ei se tem de răzbunarea duhurilor, răzbunare ce se produce inevitabil - zic ei - dacă se încalcă, cu voie sau fără voie, regulile consfinţite de tradiţia tribului." (Lacul cu elefanţi) Tot prin procedee magice se deschide calea izbînzilor viitoare: "Şeful vînătorilor indigeni, afundîndu-şi maceta în pîntecul desfăcut al pachidermului, cu cîteva mişcări rapide şi sigure, folosindu-se şi de mîna stîngă, scoase afară măruntaiele. Tăie o bucată din intestinul gros, vîrful lobului drept al ficatului şi o parte, ştiută de el ca singura potrivită, din pancreas. Adăugă apoi grăsime luată de pe intestine şi, după ce despică şi pieptul, inima. Toate acestea vor constitui un jiů-jiů1 colectiv. Vraciul satului îl va pregăti în "coliba vrăjilor" şi cu unsoarea magică ce va rezulta se vor unge lăncile şi săgeţile bărbaţilor înainte de a pleca iar la vînătoare."

Ne aflăm în inima Africii, unde asemenea uzanţe nu au darul să ne surprindă. Dar şi harponul cu care căpitanul Ahab visează s-o ucidă pe Moby Dick fusese făurit din cuie de fier luate de la potcoavele unor cai de curse, iar la călirea vîrfului de oţel se folosise sîngele a trei marinari: "- Ego non baptizo te in nomine patris, sed in nomine diaboli!, urlă Ahab în delir, în timp ce oţelul aducător de moarte ardea sîngele baptismal." Să ne întoarcem la noi acasă; în timpuri destul de apropiate, ecouri ale vechimii încă "mai răsună ici-colo în practicile magice şi în eresurile vînătorilor de la ţară: glonţul descîntat, unsorile vrăjite, talismanele, zilele faste şi nefaste, precum şi alte rînduieli ale vînatului, mergînd pînă la purificare. Adevăratul vînător nu fumează tutun şi se ţine de la rachiu, măcar cît merge la vînătoare." (V. Voiculescu).

Cine va şti să alcătuiască un repertoriu exhaustiv al aşa-ziselor "superstiţii" vînătoreşti, în realitate credinţe ancestrale a căror şubrezenie n-a fost încă demonstrată? Taina, bunăoară, a puştilor descîntate, care în consecinţă nu dau greş niciodată. "Puşca lui! Era o istorie întreagă cu puşca lui. Numai să fi avut timp să-l asculţi, mai ales cînd era cu chef, vorbindu-ţi de puşca lui. "Ia, o rugină, zicea Zamfir cu o modestie rău ascunsă, da^ n-o dau pe toate puştile din lume!... Unde duce puşca asta, nici a sultanului nu duce! Păi nu era să-mi dea pe ea, un boier, o sută de lei, cînd o văzut cît de departe am stuchit cogeamite pelican? Da^ eu n-am vrut s-o dau, măcar că mă îndemna şi nevasta... De ce s-o dau? Mai bine mi-aş da sufletul! Ehei, cîte gîşte, şi răţi, şi lebede chiar, n-am ucis eu cu rugina asta, cum o vezi! Da^ cine stă să le mai numere! Bătaia ei nu m-o dat niciodată de sminteală. Vînatul să fie atins numai cu un halic... atît îi trebuie, că vine la pămînt ca trăsnit!... Puşca mea, domnule, e otrăvită... Să ştii că-i otrăvită... Poţi să rîzi dumneata!... Eu singur am otrăvit-o... Eu, cînd am cumpărat-o - de la un turc am cumpărat-o - am căutat un şarpe din cei negri şi, după ce am umplut puşca numai cu iarbă, am lunecat şarpele pe ţevie, şi-apoi am dat foc!... Tot sîngele năpîrcii a intrat în fier"..." (Alexandru Cazaban, Răsplata unei oboseli)

"Otrăvirea" unei puşti se numeşte, în Ardeal, înzestrarea ei cu "brand". (Originea probabilă a cuvîntului, din germ. Brand "ardere, aprindere, foc, incendiu", îl separă net de omonimul său recent, anglicism cu sensul de "marcă".) "Se întîmplă - ziceau bătrînii - că o armă nu are "brand". Adecă, oricît de bună ar fi, de altfel, acea puşcă, oricît de bine ar ochi vînătorul, chiar dacă a lovit în loc care ar trebui să deie moarte numaidecît, vînatul nu cade, se mai duce cine ştie pînă unde, de multe ori e pierdut. Dacă arma are "brand", vînatul, chiar dacă ar fi lovit mai uşor, cade în foc, sau foarte aproape. Unei puşti, fie nouă, fie veche, Amos îi dădea "brand" aplicînd un leac sigur: prindea un şarpe şi îl înghesuia în ţeava armei, presăra cîteva seminţe de mătrăgună, apoi astupa bine gura ţevei. Lăsa aşa arma o zi şi o noapte, apoi destupa, încărca, şi cu leacurile în ţeavă trăgea un foc îndreptat spre miazănoapte. De acum puşca omora "ca otrava". (Ionel Pop, Beţie) Există însă şi vrăji "de-a-ndoaselea", prin care o puşcă oricît de bună poate deveni netrebnică. "Ca să "strici" o armă, încît cel mai bun ţintaş să greşească, sau dacă a lovit, vînatul să plece şi să nu mai fie găsit, nu e greu de făcut. încarci arma. în loc de glonţ sau alice pui cîteva boabe de tămîie. îţi înmoi un deget în aghiazmă, îl bagi în gura ţevii şi, ţinîndu-l acolo, întorci arma şi baţi în pămînt cu patul de trei ori. De cîte ori baţi chemi: "Samoilă! Samoilă! Samoilă!" Apoi ridici arma drept în sus şi slobozi focul. Asta se face într-o vineri noaptea. Amos mai şi boscorodea vreun descîntec, de care însă Toma nu-şi mai aducea aminte." (Ibid.)

"Samoilă", putem deduce, ar fi numele unui diavol, specializat în deteriorarea puştilor de vînătoare. Alţii, implicaţi şi ei în domeniul cinegetic, îşi asumă sarcini diferite. Un vînător dă greş în doborîrea unui ţap, lucrul întîmplîndu-se din vina lui "Stănescu": "După multe ocolişuri şi îndemnuri, am aflat că "Stănescu" îl cheamă pe un drac care locuieşte pe Lăpuşnicul Mare şi nu îngăduie nimănui să vîneze capre negre pe domeniul lui. însuşi bace Ioachim, cînd venise din război cu o carabină de captură şi cartuşe cu sutele, s-a dus într-o zi pe Lăpuşnicul Mare să facă rost de oarece carne. Şi-a ales ţapul nu după trofeu ci după trup, a potrivit înălţătorul armei, a ochit şi în clipa aceea a răsunat vocea subţiratică a lui "Stănescu": "Mă! Ce ai tu cu capreli mele?" Şi bace Ioachim, pe atunci tînăr şi în puteri mai mari decît cele de azi, a luat-o frumos la fugă, fără să se mai uite înapoi. "Totuşi, de ce Stănescu?", l-am întrebat. "Pentrucă aşa-l cheamă pe ăsta. Alţii-s Scaraoţki, Belzebut, Asmodeu, ăsta-i Stănescu. Mic, albastru, cu o coadă îmbîrligată cu pămătuf în vîrf?"" (Titus Popovici)

,Stănescu" era un paznic incoruptibil al fondului cinegetic ocrotit prin lege. Singurul mijloc de a-i adormi vigilenţa ar fi fost, poate, talismanul botanic : "cei vechi socoteau că pentru vînători fiecare zi din săptămînă îşi are floarea ei bună. Alta şi alta. Dacă se nimereşte să o pună la pălărie pe cea bună, numaidecît va avea noroc şi va dobîndi vînat." (Ionel Pop) Că nu-i nicidecum o vorbă în vînt ne convinge următoarea listă :

,1. Duminică: buruiana bună a Măsălariţei (Hyoscyamus niger)

2. Luni: Iarbă-dulce (Polypodium vulgare)

3. Marţi: Sporici (Verbena officinalis)

4. Miercuri: Trepădătoare (Mercurialis perennis)

5. Joi : Urechelniţă (Sempervirum tectorum)

6. Vineri: Părul-fetei (Aduanthum capillus Veneris)

7. Sîmbătă: Ochiul şoarecelui (Heliotropum europaeum)".

Cascada de nume ştiinţifice îmi aminteşte un articol al Mariei Banuş, publicat cîndva în "Contemporanul". Poeta scrisese: "Cîteodată mă plimb prin Grădina Botanică şi mă îmbăt cu denumiri latineşti". Graţie unei erori de tipar, textul din revistă suna astfel: "Cîteodată mă plimb prin Grădina Botanică şi mă îmbăt cu nedumeriri latineşti". Adevărul, uneori, iese la iveală şi cu ajutorul hazardului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara