Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Epistolarul din Pădurea Neagră de Sorin Lavric

Scrise de-a lungul a cinci decenii şi strînse în volum de Joachim W. Storck în 1989, cu prilejul aniversării unui centenar de la naşterea lui Martin Heidegger, scrisorile pe care filozoful german le-a schimbat cu Elisabeth Blochmann au o dublă calitate. Prima este că te ajută să-l vezi pe autorul lucrării Fiinţă şi timp într-o triplă ipostază: ca om, ca pedagog şi ca gînditor. Iar dintre cele trei feţe din a căror îmbinare poţi căpăta chipul biografic al lui Heidegger, cea a gînditorului are o vădită întîietate. Ea este cea care, dominîndu-i viaţa de la un cap la altul, i-a împrumutat toate acele trăsături pe care ochii contemporanilor le-au reţinut în forma lor vie. Numai că omul Heidegger, la fel ca profesorul Heidegger, îşi trag stofa din altceva: dintr-o stare de spirit căreia numai presiunea uzanţei ne sileşte să-i spunem "gîndire" şi care, asemenea unui ferment catalizînd toate atitudinile, i-a impregnat întîmplările din care i-a fost alcătuită viaţa.
Din păcate, a spune astăzi că, din toate trăsăturile unui om, cea a gîndirii speculative e cea care precumpăneşte, aduce cu o exagerare ditirambică şi artificioasă, făcută din dorinţa ca, eclipsîndu-i laturile omeneşti, să-i pui în lumină "spiritualitatea". Totul seamănă cu o tămîiere nepotrivită în cursul căreia, dînd atenţie unor calităţi în dauna altora, schimonoseşti portretul real al omului, proslăvindu-i imaginea prin intermediul unui portret construit.
În realitate, elementul distinctiv al fiului paracliserului din Messkirch a fost o anumită Stimmung, o dispoziţie sufletească a cărei undă, căpătată de timpuriu, i-a influenţat întreaga existenţă. Dispoziţia aceasta stranie şi totuşi atît de caracteristică, căreia neamţul, plimbîndu-se prin împrejurimile Freiburgului, obişnuia să-i spună Gelassenheit ("a lăsa lucrurile în voia lor" sau, cum preferă Cătălin Cioabă, lectorul de specialitate al acestui volum, "lăsarea-de-a-fi"), făcîndu-i pe traducători să dispere din neputinţa de a găsi un corespondent adecvat, dispoziţia aceasta a fost condiţia prealabilă a gîndirii sale.
Pînă la urmă, ceea ce defineşte un gînditor nu este jargonul pe care şi-l construieşte şi nici viziunea la care ajunge - ambele fiind elemente exterioare şi ulterioare de care gîndirea lui se poate oricînd dispensa, înlocuindu-le, ca pe nişte haine, cu un alt jargon şi cu o altă intuiţie - ceea ce-l defineşte este acea dispoziţie sufletească constantă pe care o are atunci cînd se străduieşte să înţeleagă lumea. Ea precede şi însufleţeşte orice viziune, întocmai ca o pînză freatică care iese la suprafaţă sub forma unor rîuri întîmplătoare.
În cazul lui Heidegger, factorii care îi declanşau dispoziţia prielnică gîndirii erau în număr de doi: Pădurea Neagră şi limba germană. Numai aşa putem înţelege încăpăţînarea cu care filozoful nu s-a lăsat dus de pe meleagurile rîului Dreisam. Nici femeile, nici alcoolul, nici dorinţa înavuţirii, nici mirajul puterii şi nici măcar perspectiva celebrităţii profesorale nu au exercitat asupra lui efectul transfigurator pe care aceste două elemente, o pădure şi o limbă, l-au avut asupra gîndirii sale. Cuplat la aceste veritabile surse de energie, Heidegger fremăta la propriu, aducînd pe lume o gîndire pe care o îmbrăca apoi în sunetul unei limbi pe care numai nativii o puteau gusta în deplinătate. Dar, de îndată ce era decuplat de cadrele dătătoare de tonus creator, Heidegger se stingea repede pe dinăuntru. Schöpferische Landschaft. Warum leben wir in der Provinz ("Peisajul cu virtuţi creatoare. De ce rămînem în provincie" - trad. rom. de Bogdan Mincă), textul scris de Heidegger ca explicaţie pentru refuzul de a părăsi Freiburgul în favoarea catedrei de la Berlin, nu este atît o bucată literară, pe cît de reuşită pe atît de gratuită în substanţa ei, cît o profesiune de credinţă. E genul de mărturisire care, pentru a fi rostită, nu are nevoie de o motivaţie venită din afară. Chiar dacă lui Heidegger nu i s-ar fi oferit posibilitatea plecării şi, astfel, prilejul scrierii textului în litera pe care o ştim, spiritul din care i se hrănea viaţa ar fi fost cel din Schöpferische Landschaft.
În ataşamentul filozofului faţă de munţii Germaniei şi faţă de limba ei nu trebuie văzut semnul unui patriotism tîmp născut în mintea unui fanatic retardat, ci condiţia firească a supravieţuirii sale ca gînditor. Heidegger nu se putea păstra în formă decît acolo, printre brazii şi cătunurile din Herzogenhorn şi Hebelhof, şi printre etimologiile şi sunetele cuvintelor nemţeşti. Un "ţărănoi" în sensul nobil al cuvîntului, adică un om legat prin fire vitale şi nesubstituibile de ţara în a cărei limbă trăia.
În corespondenţa cu Blochmann, Heidegger vorbeşte despre Pădurea Neagră mai mult decît despre orice şi, lucru şi mai grăitor, mai cu drag decît despre oricine. Potecile, drumeţiile, popasurile, zăpezile şi partidele de schi, tihna din cabana de la Todtnauberg şi inspiraţia pe care o simţea atunci cînd se afla între pereţii ei, toate îi ţineau loc de ambianţa menită oficierii unei gîndiri speculative. Fără aceste detalii esenţiale, opera lui Heidegger ne-a părea astăzi ca cea a unui gînditor rătăcit a cărui viziune ar fi uzată moral. Căci, judecat cu ochii placizi ai cetăţeanului căruia i s-a amputat nervul limbii şi simţul naturii, jargonul lui Heidegger aduce cu o păsărească sibilinică, insuportabil de preţioasă, născocită de un profet desuet, în întregime depăşit, ale cărui gînduri nu se potrivesc deloc cu imperativele prezentului.
A doua calitate a corepondenţei este că în ea îl regăseşti pe acelaşi Heidegger pe care îl afli în operă. Temele sunt aceleaşi, la fel ca tonul cu care îşi scrie epistolele. Filozoful deplînge degradarea vieţii universitare, al cărei spirit îl consideră inapt să ofere o educaţie tinerelor generaţii ("Viaţa spirituală nu e una pe care s-o predai de la catedră, ci ea nu poate fi decît trăită, într-o formă în care cei ce iau parte la ea să se simtă nemijlocit pătrunşi în propria lor existenţă" - pp. 7-8), îşi manifestă mefienţa faţă de spiritul epocii, dominat de tehnică, de jurnalismul pernicios şi de degradarea limbii ( "O lume în care oamenii îşi pierd adevărata lor relaţie cu limba, devenind sclavii computerului."- p. 192 ), se declară iritat de biologism şi de valul comunismului bolşevic, constată declinul creştinismului şi sfîrşitul metafizicii occidentale, iar peste toate acestea, cu un ton de sumbră previziune istorică, îşi rosteşte voalat crezul într-o providenţă care şi-a întors faţa de la destinul Germaniei ("Am înţeles de multă vreme, din tot ceea ce am trăit de la 1933 încoace, că reprezentările noastre curente, cele europene, nu sunt suficiente pentru a gîndi ceea ce este deja de multă vreme şi ceea ce a fost, de foarte multă vreme, hotărît."- p. 160). E reticent faţă de autorii sau lucrările aflate la modă (Spengler, Nietzsche în forma vulgară a asimilării lui), respingînd spontan orice curent ce se bucură de capriciile unui public pentru care singurul criteriu de apreciere e virtutea de a fi în vogă. Merge pînă acolo că refuză să publice o prelegere despre Hölderlin atunci cînd constată că, printre intelectualii vremii, era un obicei să te declari un spirit preţuitor al poetului din Tübingen ("Hölderlin a ajuns întrucîtva o Ťmodăť şi încape, văd, pe mîini rele; tocmai de aceea nu vreau să public nimic pe tema asta."- p. 145)
Cu trei ani mai tînără decît Heidegger, Elisabeth Blochmann, căreia filozoful îi mărturiseşte o constantă prietenie, este interlocutorul feminin ideal. Cultă, rafinată şi cunoscînd îndeaproape familia gînditorului, Elisabeth devine încarnarea epistolară a unui duhovnic spiritual. Amatorii de picanterii erotice vor fi dezamăgiţi: nici urmă de efuziune intimă între cei doi. De o parte, admiraţia unei tinere faţă de celebritatea lui Heidegger, de cealaltă parte, tonul sfătos şi adesea protector al unui intelectual ce se simte flatat de interesul pe care i-l acordă tinerele studioase. Cum prestigiul lui Heidegger emana în epocă un cîmp de fascinaţie pe care femeile îl percepeau ca pe un element de atracţie erotică, este firesc ca pentru o femeie de rang superior, ca Elisabeth Blochmann, spiritul lui Heidegger să fi jucat un asemenea rol. Atîta doar că, din rîndurile acestea epistolare, nimeni nu poate spune cît, în relaţia celor doi, presupunînd că odată între ei a existat un filon amoros, cît din această relaţie a constat în elan intelectual şi cît în tensiune erotică. Tonul lui Heidegger e senin şi sobru, acuzînd o tentă protocolară şi o ariditate ce ţine neîndoielnic de uzanţele de adresare ale epocii, şi chiar şi atunci cînd îi mărturiseşte Elisabethei neliniştile şi grijile cotidiene, frămîntările lui sunt bine ţinute în frîu de crusta convenţională a unor formulări neutre. Blochmann, la rîndul ei, scrie cu o afecţiune a cărei tonalitate e una precumpănitor amicală, nimic din timbrul vorbelor sale nedepăşind pragul afectiv al unei camaraderii bazate pe afinităţi intelectuale.
Una peste alta, o mostră din acel gen de corespondenţă pe care oamenii, scriind-o odată, au încetat s-o mai scrie astăzi, semn al unei schimbări mentale pe care, indiferent dacă o conştientizează sau nu, scrisul lor o ilustrează din plin.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara