Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Eranos de Gellu Dorian


(scene din viaţa şi opera Poesiei)

I.
S-a căţărat în memoria mea, acolo a rămas şi-am
văzut-o într-o zi mai fericită decît mi-am închipuit,
era mică, avea o zi a ei de naştere, semăna cu
cineva anume de care tocmai mă despărţisem
cu mulţi ani în urmă,
a rămas acolo un timp, ar fi trebuit să o recunosc
din prima clipă, n-a fost să fie aşa,
şi celelalte clipe la fel, pustie viaţă,
triste împliniri, mi-au spus să încerc şi altă imagine,
numai ţigani şi tîlhari,
numai cuţite şi sînge, mi-am amintit chiar o proză
a lui Borges, cine să înţeleagă, cine să cunoască
inima omului înfiptă-n cuţitul ţiganului
chiar în pragul casei sale, ailor conduc ţara,
le cîntă cucuveaua în păr, păduchii le numără banii
furaţi, ziceţi cioare din viori,
nimănui nu-i pasă, ailor conduc ţara, ea
s-a căţărat în memoria mea, de acolo cine să mi-o
alunge, spun şi eu poesia şi mă închin;

II.
Ascultă, ca viermii în rahat se înmulţesc, pun
gaz pe foc, în ochii bulbucaţi se adună salbe de aur,
urechile lor pline de manele plăcute auzului celor
ce fac din ţara asta bairam fără sfîrşit, folcloriade
în care prostia se cheamă tradiţie, paşi încîlciţi de horă
la fel, improvizaţii asemănătoare cu ideologia defuncţilor,
ascultă, în curînd urechile îţi vor fi
îndopate cu lut, narcise şi lăcrămioare,
parfum cu iz de vespasiană, amiros de jeg chanel,
ascultă, fii mic, taci, ailor conduc ţara,
cuţitul la os, inima în pungi de plastic,
numele scris pe o coală de hîrtie,
citească-l jandarii cei garnisiţi cu frică de iepure,
copoii, ailor sînt, mocirla
un paradis, nu-ţi fă griji,
vei putrezi liniştit sub nuferi;

III.
Chiar dacă ziua de azi pare mai liniştită, vor veni
ei să ţi-o tulbure, au simţul acela pervers,
ca briciul, iute, cu dîră de sînge,
obrazul tău proaspăt ras va încărunţi,
subit vei avea primul şoc, cel de-al doilea
va veni curînd, nu vei apuca nici să clipeşti
la al treilea şoc, de vei vorbi
vei vorbi împotriva ta, semnează şi taci,
şi ce dacă ţi-au furat zilele, şi ce dacă
ţi-au umblat în buzunarele tale de parcă ar fi fost ale lor,
fii mulţumit că în lumina ochilor
nu ţi-au aprins felinare,
azi nu e mîine,
întoarce-te în condiţia ta de umil, strînge din umeri,
simte-ţi inima încă în piept, alţii
şi-au văzut-o pe tavă, ailor conduc ţara, huzuresc,
murdăresc oraşele şi spun că le poleiesc în aur,
visezi la un tren lung, fără capăt, alunecînd ca un şarpe
în Marea Neagră;

IV.
Ea încă stăruie acolo în memoria mea, n-o pot numi
în vreun fel, are prea mult venin, sîngele îi colcăie,
geme şi-ar dori să nască sub boscheţi ca o căţea,
trăieşte în patria ei, ca eroii după război,
ocrotită ca o boală contagioasă într-un trup
căruia viaţa i-a oferit de toate,
acum mîinile îi cad, picioarele nu-l mai ţin,
gura arată ca o băşică de porc plină cu grăunţe
în ziua Crăciunului, trăieşte, patria
o ţine în palme, decoraţiile îi curg
ca de pe un lepros carnea putredă, ailor o văd
încă frumoasă, slăvită de poeţi, ideologie
peste care au lăsat să crească iedera
unui huzur de clan,
cine ar putea-o extirpa, chiar şi arsă
ai senzaţia că ai ars pasărea phoenix,
trec anii şi nimeni nu poate ucide cucuveaua
hrănită zilnic de ţigani în turla primăriei;

V.
în ziua de 29 august am fost tîlhărit, era seara
tîrziu, ţiganii centrului vechi, hămesiţi
ca o haită de cîini ocrotiţi de primărie, au spus
lasă-te pradă, dacă nu mort
noi n-o să te plîngem, mîini iuţi, ţigănci oacheşe,
tîlhari ocrotiţi în chiar inima tîrgului,
buimac, hipnotizat, te-ai trezit uşurat
ca după plata impozitelor, mi-am amintit chiar
o proză de Borges, ţigani, tîlhari,
cuţite şi sînge, cine să înţeleagă,
cine să cunoască inima omului înfiptă-n cuţitul ţiganului
chiar în pragul casei tale, ailor conduc ţara,
ailor îi lasă să murdărească urmele lui Eminescu
prin centrul vechi al oraşului, dacă vorbeşti
vorbeşti contra ta, ultimul incendiu al oraşului a fost
în 1878, următorul ar trebui să se întîmple acum;

VI.
După o astfel de experienţă, mi-au spus, e bine
să dormi, moartea ar fi fost mult mai complicată
deşi ar fi simplificat problema,
lasă-ţi memoria slobodă, intre oricine în ea,
facă orice doresc, rămînă acolo sîngele
gata să dea în clocot, chiar dacă te vei trezi
în coşmar, să fii bucuros că eşti viu, ailor
conduc, ailor sînt cu tine, ailor sînt împotriva ta,
zîmbetul lor larg, şarmul lor ţigănesc,
oho, ce bucurie pe capul tău
cînd îţi vor strînge mîinile ca şi cum nimic nu s-ar fi
întîmplat, apoi lasă-ţi memoria la spălat,
au ei grijă să ţi-o restituie imaculată,
gata să scrii pe ea alte fapte ale tale dictate de ei.

VII.
Chiar dacă sub unghiile lor încă miroase a sînge,
chiar dacă viermii ies din casă odată cu ei
chiar dacă oraşul miroase urît ca o cocină,
facă-se voia banului şi-a bîrdihanului,
numai ailor să se bucure,
să se înmulţească la alegeri, să rîdă bostanii pe lujeri,
să ne risipim în toate părţile,
doar ei să rămînă, o ţară plină de corturi.

VIII.
S-a văzut prin ea ca prin sită, ce s-a văzut
a fost bun văzut, au tras linia şi-au pus
cucuveaua la îngrăşat, o pasăre acolo şi ea
într-un turn, ochi ageri, cîntec ameninţător,
sprijin la zile grele, copiii o hrăneau cu bucăţi
de aur ca mămăliga, zile şi nopţi să aibă,
nopţi pline de pradă în casa în care unghiile creşteau
mai mari decît degetele, părul împletit
cu mărgăritare, cerceii alungiţi pînă la umeri
să se joace îngerii negri, pătaţi ca dalmaţienii
scăpaţi la corcit prin oraş,
s-a văzut ca prin sită, dar ce rost ar mai avea
vorba aruncată pe jar, numai minciuna
ţine loc de adevăr,
tîlhăriţi-i pe cei ce vor să ne supere,
se aud vorbele ţinute lănţişor de aur la gura
tîlharului, un franjure de cîrpă îl face tăcut,
nimeni nu-l poate găsi,
din stirpea aceea vin şi nu se mai termină,
cohorte negre, smoală peste pămîntul odată rodind,
nimănui nu-i pasă, ailor conduc ţara,
cine să-i alunge,
spun şi eu poesia şi mă închin.