Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Erau interbelicii misogini? de Ioana Pârvulescu


Este una dintre întrebările cele mai frecvente pe care mi le pun studenţii (mai precis studentele) de la Litere.

Îmi încep cursurile invitându-i să-şi rezolve semnele de întrebare legate de perioada pe care urmează să o parcurgem, dar, pentru că au fost obişnuiţi cu ideea că şcoala e una şi viaţa cu totul alta, primul impuls este să aibă curiozităţi legate strict de literatură şi de scriitori. După ce se lămuresc cu acestea, vine, la insistenţele mele, a doua serie de întrebări, iar aici apare, în genere, şi problema misoginismului. Ca la tot ce ţine de epoci trecute, există un răspuns scurt şi unul lung. Tentaţia este ca răspunsul scurt să fie da. Însă răspunsul lung aduce surprize.

Pentru mentalitatea de azi, cuvântul misogin şi-a schimbat sensul iniţial, etimologic. El nu mai înseamnă „a urî femeile", nici chiar a le dispreţui, ci, mai degrabă, a nu le preţui îndeajuns pentru a le acorda drepturi egale cu ale bărbaţilor, a le discrimina. Între războaie se pot descoperi o mulţime de asemenea atitudini, pe care limbajul colocvial de azi le caracterizează drept „machiste". Cea mai dură dintre acestea continuă să mi se pară o afirmaţie semnată de Victor Ion Popa în 1933, pe prima pagină din România literară (nr.79-80). Scriitorul avea 38 de ani când scrie un articolul pe tema femininului, în care face o comparaţie între autohton şi străin: „...săliştencele rămân aşa cum sunt. Adică femei zdravene, întregi, sănătoase, gospodine desăvârşite şi sclipind de curăţenie în costumul lor cu fustă albă, tulpan, ilic şi fotă neagră. Pentru că la drept vorbind, adevărata lor frumuseţe este că sunt femei şi vor să rămâie femei. Asta spre deosebire de nemţoicuţa cu pantaloni, genunchi goi şi bocanci de şapte ori cât ea, care a venit să viziteze Biserica Neagră din Braşov şi pe care aş fi trântit-o bucuros cu capul de o muche de stâlp, ba aş fi şi scuipat-o cu frenezie, dacă locul şi împrejurările mi-ar fi îngăduit (s.m.)." Găsim destule idei de nuanţă misogină „soft" la Arghezi, Călinescu, Noica, Eliade, Eugen Ionescu, din perioada unui Nu adresat întregii lumi, inclusiv femeilor (celor din literatură!), dar nici una atât de brutală ca a lui Victor Ion Popa, care are, în plus, o tentă şovină. Găsim, de asemenea, observaţii mai mult sau mai puţin misogine în jurnalele scriitorilor interbelici. În aceste însemnări intime vorbesc de cele mai multe oii dezamăgiţii în dragoste - iar ura este, la ei, fosta iubire, acum otrăvită.

Să privim chestiunea cu relaxarea pe care ne-o permite distanţa istorică. În nici o altă epocă femeia nu este plasată atât de sus, în literatura română a bărbaţilor, ca în interbelic. În nici o altă epocă nu este atât de des personaj principal, iar densitatea de titluri de romane sau nuvele cu nume de femei atât de mare: Adela, Rusoaica, Donna Alba, Femeia de ciocolată, Ioana, Jocurile Daniei, Enigma Otiliei, în Femei de Sebastian Renée, Marthe, Odette, Emilia, Maria, Arabella, la Eliade Domnişoara Christina, Maitreyi, Isabel şi apele diavolului, apoi, în prozele lui Holban Antonia, Désirée, Odette (nume obsedant, cum se vede, pentru proustienii noştri) şi câte altele. De la tradiţionalişti, ca Sadoveanu, care-şi face din Vitoria Lipan o protagonistă plină de surprize, până la citadini inovatori de tip Camil Petrescu, la care femininul fluid este laitmotivul care se intersectează cu motivul tăios al lucidităţii, de la femeia-ideal a lui Gib I. Mihăescu la cea călinesciană, cu ideale defecte, de la cea atinsă de aripa suav mistică argheziană, la cea analizată cu un anume sadism psihologic, a lui Holban -, tot ce ţine de feminin este iubit de scriitorii interbelici.

Unde era pericolul care-i face pe scriitorii dintre războaie să se apere imortalizând femeia în romane, ca să nu-i piardă feminitatea şi ca să n-o piardă? Primejdia care plutea în aer era schimbarea abruptă. După Primul Război Mondial aceasta a fost atât de radicală şi de şocantă, încât reacţia de respingere era în firea lucrurilor şi, aş spune, inevitabilă. Sub ochii lor avea loc negarea totală a tradiţiei, a unei comode obişnuinţe de secole. Ca să înţelegem ce s-a întâmplat atunci în mentalul colectiv ar trebui să facem următorul experiment: să ne închipuim că bărbaţii ar începe să poarte rochii, plete până la talie şi că, refuzând să mai meargă la lucru, ar prefera să se plimbe şi să primească flori. Şi, chiar dacă ne închipuim aşa ceva, tot n-avem nici pe departe tabloul adevărat. Pentru că schimbarea care a început la 1919 venea după secole de putere a convenţiei şi a tradiţiei, pe când cea din experimentul mental de azi vine pe un fond al libertăţii individuale maxime, al unor ochi obişnuiţi cu cele mai bizare noutăţi, al unor minţi pentru care chiar nimic nu mai e şocant. Secolul 19 fusese, din punct de vedere erotic, unul al trăirilor adolescentine, în care sărutul de la încheietura mâinii sau cel al braţului este un gest de tulburătoare intimitate, care provoacă stări paroxistice (can Educaţia sentimentală a lui Flaubert sau ca-n Adela de Ibrăileanu). Or, în deceniile dintre războaie, femininul îşi schimbă componentele exterioare: femeile se tund, după mii de ani în care între feminitate şi lungimea părului exista un raport de egalitate. Este aproape incredibil curajul acestui gest care nu fusese făcut niciodată înainte. Mai rău ar fi fost probabil, pentru bărbaţi, numai să le vadă cu barbă, ceea ce, din fericire, natura însăşi împiedica. Presupun că reacţia pe care o are Victor Ion Popa la vederea unei femei în pantaloni şi bocanci în biserică este de acest tip, de spaimă în faţa noului. Şi, ca adeseori la iubitorii excesivi ai valorilor naţionale, noul vine, odată cu răul, din afară, de la străini. În împerecherea absurdă de adjective de la Urmuz, nevastă „tunsă şi legitimă", tunsă este cuvântul cu greutate: arată că femeia era modernă, adoptase noutatea. Apoi, doamnele îşi scurtează rochiile la jumătate, permiţând ochiului public o privire pe care numai intimitatea totală o îngăduise, mai înainte. Era ca şi cum îndrăgostitul sau soţul îşi împărţea deodată femeia cu alţii, era ca şi cum ar fi permis tuturor accesul în budoar, pentru că dezvelirea piciorului până la genunchi era de neconceput, mai înainte.

În fine, emanciparea socială, singura văzută de cei care analizează epoca: interbelicul dă femeii un rol mai important pe scena publică decât îl avusese în toate epocile de până atunci, trecând-o, cu încetul, din fundal către prim-plan. Femeile nu mai sunt doar „între ele" (cum sună titlul unei nuvele de Hortensia Papadat-Bengescu), nu mai fac parte doar din societăţi de binefacere, nu se mai ocupă doar cu treburi casnice, ci intră în lumea bărbaţilor. Capătă tot mai multe drepturi, dintre care, cel mai important este, de departe, dreptul de vot. Acesta însă se câştigă greu şi în etape. De pildă, în Marea Britanie, din 1918 pot vota femeile de peste 30 de ani şi numai zece ani mai târziu, în 1928, femeile votează în strictă egalitate cu bărbaţii. În Germania din care venea „nemţoicuţa" lui Victor Ion Popa, femeile votau de la sfârşitul Primului Război Mondial. Franţa acordă acest drept abia în 1944, iar România în 1946, odată cu alte state europene, însă dezbaterile din Parlament şi din gazete frământă şi divizează la noi opinia publică, în cele două decenii dintre războaie. Ceea ce-i speria deci pe bărbaţii interbelici şi-i făcea să pară misogini era înstrăinarea femeii. Socoteau noutăţile din viaţa acestora ca pe o pierdere a feminităţii şi se grăbeau să le zidească imaginea, prin literatură, în cel mai pur feminin, ca să le apere de schimbare.

Există un cuvânt mult mai rar folosit decât misogin: misoneist. El vine din acelaşi grecesc misein, „a urî", dar se combină cu neos, „nou". Ceea ce îi neliniştea pe interbelici în legătură cu femeile, ceea ce le era urât (adică neplăcut) era noutatea.. În legătură cu femeile, interbelicii nu erau misogini, ci misoneişti. Nu erau duşmanii femeii, ci ai noutăţii ei.