Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Şerban Foarţă către Ioana Pârvulescu de Şerban Foarţă

Şerban Foarţă către Ioana Pârvulescu


Dragă Ioana,
prefer acest nepretenţios antet oricărei alte forme/formule incipiente, întrucât rândurile ce urmează nu sunt un studiu critic (şi, prin urmare, tehnic), ci, numai, o scrisoare deschisă către tine, - deschisă către tine!
Cum îţi făgăduiam acum patru-cinci zile, primind (şi doar privindu-l), opusculul tău de tălmăciri din Rilke (Îngerul păzitor, Ed. Humanitas, 2007, - asta o spun nu pentru tine!), urma să citesc, dintr-însul, câte-un poem allabendlich, "seară de seară".
E, pe cât cred, acest allabendlich, unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale unei limbi pe care Borges o iubea nespus, alţii având grijă ca, lătrând-o, s-o demonizeze pe de-a-ntregul: Anubis e un câine infernal...
Allabendlich ca Luna (minus catamenialu-i interregn), ca Steaua păstorului/Luceafărul de seară, ca "Neznakomaia Dama" a lui Blok...
Allabendlich şi Sehnsucht, dragă Ioana, - şi, mai cu seamă, dacă-i vorba de Rainer Maria Rilke, cu o sintagmă ce-i a lui: Sehnsucht am Fenster.
Fără să cad în fonetismul ieftin al "instrumentalismelor" dubioase, trebuie spus că, totuşi, acest Sehnsucht, e însuşi zumzetul şi oh-ul nostalgiei, - "of"-ul toamnei la fereastra lui Bacovia (pe care Fundoianu-l "citează" în Privelişti: "Toamna bacoviană geme-n ferestre: of..."); ecoul "tăcerii cu zumzete de roi" dintr-o poemă a lui Blaga... Al cochiliei pline de rumoarea şi de întreg aleanul mării; al unei metropole,-n amurg, pe care o percepi sonor, de după geamuri sau dintr-o fereastră, - această,-n tălmăcirea lui Dan Botta, "... măsură a aşteptării,/ De atâtea ori împlinite şi târziu,/ Când viul din noi e dorul revărsării/ Într-un alt viu."
Cât despre Sehnsucht-ul am Fenster (care provine din A II-a Elegie, faimoasă prin incipitu-i abrupt: "Jeder Engel ist schrecklich", - nici asta n-o spun pentru tine!), ţin minte că preumblându-ne, odată, la începutul unei toamne, Maria (care nu mai este) cu mine, printre bătrâne edificii timişorene Jugendstil (!), am dat cu ochii de-o fereastră de la etajul II sau III, în preajma Primăriei Vechi, în care lâncezea un veşted elev, ca la vreo 14 ani, ce, fără să fie exoftalmic, ci numai maladiv şi palid, în strai albastru, "era" Rilke!
Dar, fie şi dacă, liebe Ioana, "... schrecklich ist jeder Engel", ca unul care ţine, în principiu, de ceea ce se cheamă numinos, - mansuetutinea care le e, adesea, proprie poemelor lui Rilke, ca şi "feciornicia" lor, să zicem (ce nu e nicidecum efeminare), fac din acesta, din, adică, Engel, un "aproape"-al nostru, un "păzitor" de lângă (nu un paznic!), o proximitate fără chip, dar foşnitoare şi în freamăt...
Astfel, ocrotitor şi caritabil, este şi îngerul ales de tine din Rilke, - al lui Rilke şi al tău.
"Al tău", nu numai prin opţiune, dar şi prin adopţiune, dacă vrei.
Traducătorii par a fi de două feluri: unii traduc, îndeosebi, doar texte (şi-o fac, adesea, optim sau, baremi, excelent), dar autoru-i "doare" mai puţin; alţii se con-topesc, prin empatie (iar nu la modul cameleonic), cu autorul ca atare, care e om şi "mult-prea-om", mai înainte de a fi un personaj papirologic.
Ceea ce-i interesează pe aceştia din urmă nu-i atât "filologia", cât viaţa, - dincolo de orice pedanterie literală.
Dacă primii sunt... cefalogeni şi sclavi ai produsului finit, ca alde Zeus, când o... face, gătată şi gătită fain, "ŕ quatre épingles", pe Athena, - ceştilalţi re-nasc un autor în chip spontan şi genuin, de unde şi impresia că opera tradusă e una, oarecum, in statu nascendi, e un incompiuto. Primii sunt îndeobşte, ingenioşi; ceştilalţi sunt (sau, numai, par) ingenui...
E, pare-mi-se, cazu-ţi propriu, Ioana.
Rilke al tău are ceva din abandonul unui înger ce surâde, rătăcit, printre mizeriile umane.
Are, de-asemenea, o prospeţime, o răcoare, o "reveneală" de afresco, atunci când "acuarela suferindă" nu se va fi uscat, pe zid, cu totul, - totul fiind în curs de săvârşire, ne-, încă, săvârşit, dar viu, ca, dacă te-ai fi strecurat, după o clipă, în penumbra umedei basilici din care Fra Angelico tocmai plecase.
Am impresia că (în somn, în vis?) celălalt Angelus, anume Silesianul (din care, harnic şi cu har, vei fi tradus), ţi-a inoculat, aşa-zicând, o doză de misticitate, atât de necesară-n privinţa unui Rilke...
Fără de care, el n-ar fi ce este; şi nici traducătorii lui - ai lui. (Mulţi, din păcate, nici nu sunt!)
Mi-ai retorcat, în urmă cu-o zi, două, că "... misticismul, cu toate ce ţin de el, da, le am, şi cred că incă dinainte de Silesius". Ceea ce este prea adevărat, căci pe Silesius, dacă vrei, aveai să-l cauţi tocmai pentru că-l vei fi găsit!
Numai că eu spusem, în mail, nu "misticism", ci, mai timid, "misticitate"...
Care, la Rilke, e o cvasi-maladie, pe care o împarte, pe cât bănui, cu, între alţii, Francis Jammes (căci despre el trebuie că e vorba într-una din paginile Caietelor lui Malte..., referitoare la o oră de lectură în Biblioteca Naţională din Paris), acel "... poet ce are o casă-n munţi, tihnită. Cu sunet de clopot în văzduhul pur. Un poet ferice, vorbindu-ne despre fereastra proprie şi despre geamurile bibliotecii lui, care răsfrâng, pe gânduri, o profunzime singuratică şi dragă. E chiar poetul ce-aş fi vrut să fiu; căci este unul care ştie multe în privinţa tinerelor fete ş...ţ. El le rosteşte numele lejere, nume deşirându-se graţios, cu literele mari împanglicate potrivit modei de pe vremuri, - ca şi numele unor prietene de-ale lor, mai vârstnice şi-n care se presimte o brumă de destin, o umbră de decepţie şi de moarte."
O, aşadar, misticitate asemenea unei combustii lente, a unei (nu foarte dolente) afecţiuni, căreia i-ar fi proprii o subfebrilitate şi tenul vag trandafiriu, din cauza senzualităţii ce emerge şi în obrajii tinerelor maici.
Altminteri, proprie celor doi poeţi, Silesius şi Pragensis, le e nu doar trandafiriul misticităţii (sub)febrile, ci Trandafirul ca atare - al primului, "ohne Warum", al celui din urmă, "reiner Widerspruch"...
Mai pe larg, dragă Ioana, în propria-ţi tălmăcire, cel dintâi: "E roza făr' de ce, dă-n floare că dă-n floare,/ În seamă nu se ia, nu-ntreabă de-o vezi oare"; cel de-al doilea,-n aceea ignorată, din păcate, a lui Dan Dănilă (cf. R.M.R., Poeme alese, Ed. Saeculum, Sibiu, 2002): "Roză, o, contradicţie pură, dorinţă/ de a fi somnul nimănui, sub atâtea/ pleoape."
Ar mai fi şi altele de spus, numai că s-a făcut târziu.
Închei aici, - nu înainte, însă, de-a sublinia dativul etic (ce nu există în original: "Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?") din memorabila traducere a ta: "Ce te faci, Doamne, dacă-ţi mor?"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara