Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Eroicizarea timpului feminin? de Petre Tănăsoaica

Evident că textul de faţă n-ar fi trebuit să fie rupt de cel anterior şi poate că nu se va întâmpla acest lucru până la capăt, pentru că expoziţia celor patru doamne (Magda Cârneci - despre care am scris în urmă cu două săptămâni, Aurora Kiraly, Marilena Preda Sânc şi Roxana Trestioreanu) de la Victoria Art Center, deşi fragmentată pe fiecare discurs plastic în parte, păstrează un liant secret ca un fior subversiv al feminităţii. Iar acel liant stă, mai ales, în tandreţea care se degajă chiar din epicitatea fragmentării.

Aşadar, Aurora Kiraly, de exemplu, îşi concepe întregul discurs ca pe o poveste a poveştilor, un fel de odisee cu trimiteri livreşti pe paliere atât de diverse ale exprimării plastice, încât întreaga desfăşurare pare o uriaşă frescă de întâmplări, unele dintre ele aparent fără nici o legătură şi tocmai din asta se naşte o tensiune care îl obligă pe cititorul-privitor să-şi reseteze potenţialul de receptare, chiar dacă unele sunt cu trimiteri către texte pe care nu le-ai parcurs niciodată. Dacă Aurora Kiraly nu ar divulga, în prezentarea lucrărilor sale, cuplate sub un titlu comun, Héroïnes, că reia, ca odinioară ucenicii, temele maeştrilor, lucrări ale unor celebre autoare, de data asta, senzaţia, de parcurgere în sens propriu a unor experimente, rămâne perfect definită. Dăm un exemplu: nu cu mult timp în urmă, Marina Abramovici, una dintre primele femei care au practicat body artul, deschide, la New York, în câteva încăperi de la Muzeul de Artă Modernă, o expoziţie de fotografii ce ilustrează evenimente pe care le-a produs în decursul anilor. Pentru a nu fi o simplă expoziţie de fotografii, artista, îmbrăcată într-o rochie roşie, experimentează din nou, se aşează la o masă, aşteptând, cu ochii închişi, ca la celălalt capăt al mesei, rând pe rând, să se aşeze vizitatorii expoziţiei cărora artista le va dărui o privire. Nu este nimic provocat în întâmplarea care va avea loc, emoţionând întreaga asistenţă. Iubitul său, artistul german Ulay, cu care a constituit unul dintre cele mai celebre cupluri în tinereţe, se va aşeza pe scaunul din faţa sa, iar privirea artistei îl va redescoperi, după 20 de ani. Ultima întâlnire a celor doi, înainte de a se despărţi, de a nu mai fi, cum spune Marina Abramovici, „un corp cu două capete”, se va derula pe Marele Zid chinezesc, pe care l-au parcurs, plecând fiecare de la celălalt capăt, ca pe o imensă Cale Lactee, după câteva luni de mers pe jos. Ar fi trebuit ca la întâlnirea lor, după ce fiecare va fi parcurs cei 2.500 de kilometri, să-şi oficializeze relaţia, dar guvernul comunist chinez le refuză acest act, lăsându-i în suspansul unui „La revedere, pentru totdeauna”. Există o călătorie a Aurorei Kiraly, prin vârstele sale, susţinută uneori de texte de jurnal, de fotografii, care intră în textura narativă a unor lucrări, dând sentimentul că, la reconstituirea frescei existenţiale, au fost păstrate elementele originale din stratul iniţial. Iar personajul păstrat, deşi straniu prin temporalitatea pe care o dă altui moment, din trecut, persistă ca un străin, martor al scenei de acum, visată poate cândva …
Marilena Preda Sânc tuşează, ironic, pe fiecare dintre cele trei teme, pe care le abordează. Privirea postmodernistă nu este, în nici un caz, o postură depăşită, pentru că experimentul citează în prim plan subiecte ale zilei, contemporane cu noi, adică! O regăsim, pe artistă, în trei fotografii a căror tensiune se descarcă pe tema confruntării dintre curator-artist, artist-curator, în definitiv un joc pentru putere în spaţiul public. Desigur că agresivitatea degajată în confruntare are tuşa ironică, a privirii unuia asupra celuilalt. Ne regăsim noi înşine privindu-l pe celălalt cu superioritate, aşa cum o fac, pe rând, Marilena Preda Sânc şi Olivia Niţiş, dar egalizarea, medierea nu se poate fără contactul direct, un skandenberg cu miză indecisă, totuşi. În alt plan, artista domină un uriaş poster, în spatele căruia rulează secvenţe cu protagonişti din zona politică, preluate din jurnalele oficiale ale televiziunilor. Personajul feminin are prestanţa kitsch a gospodinei gata să măture totul în cale dintr-o singură mişcare, nefiind, însă, nici o secundă, o gospodină oarecare, pentru că altfel nu-l putem citi, decât ca pe un rol jucat cu o enormă autoironie. Aflat pe diagonală cu celebra lucrare, reinterpretată de Magda Cârneci, a României pe Câmpia libertăţii, spaţiul se umple de un hohot uriaş de râs.
Personajul clasic desfăşoară drapelul naţional, cel al Marilenei Preda Sânc o mătură, pur şi simplu. Idealizata Românie de atunci, intrată într-o mitologie construită „bărbă- teşte” pe sacralizare, se eliberează de profunda abuzare printr-un gest pregătit să scoată din scenă vacarmul masculin din fundalul contemporan. În fine, şirul de busturi ale unor iluştri bărbaţi ai României provoacă acelaşi surâs ironic, pe care ar trebui să îl ai în faţa timpului îngheţat, în faţa agresivei masculinităţii a istoriei!
Ruxandra Trestioreanu produce o subtilă analiză, cu tuşe baroce, ale unor intimităţi spaţiale ce deschid tot atâtea ferestre spre intimitatea personajului feminin care este. Este o desfăşurare pe fragmente, care absoarbe spre zone atât de delicate, pe care le construiesc obiectele locuinţei şi micile delicii pe care le produc fragmentele unei feminităţi ce conduc lumina încât „scena” debraiază spre zona poeticităţii. Toate fotografiile sunt secvenţe ale unui film, de o domesticitate ieşită din comun. Uneori realitatea o regăsim într-un fragment de oglindă, pe luciul unui vas de sticlă, în lucirile metalice ale obiectelor, aşa încât fiecare detaliu te obligă la reconstituiri, la un efort de a le repune pe traseul epicităţii. Realitatea este şi un voit jurnal fotografic, din care radiază un flux de imagini, care lasă întâmplarea să reorganizeze întregul. În acest caz, spaţiul dintre fotografii rămâne unul al meditaţiei, intră în conceptul plastic. Fără îndoială că un Velasquez subversiv (cu toţi urmaşii lui de pe această direcţie), deconstruieşte întregul pentru a te forţa să îi afli secretul. Preluarea realităţii de către oglindă ar merita un comentariu mai amplu. Mai întâi sunt instantaneele încăperii, cu scaunul, masa, detaliul unui colţ de covor, lucrurile, ca accesorii ale feminităţii, lăsate într-o dezordine care produce o adâncire a intimităţ ii, sunt scena în care va evolua personajul feminin. Regăsim portretul simplu, fotografic, în contrast cu roşul catifelei, care poate fi un fragment de draperie, dintr-o epocă romantică, dar şi portretul din baie, unde „nuditatea” este acoperită de aparatul de filmat, în care însă, nu ne mai putem uita… Şi oricât de crud ar fi decorul, feminitatea coafurii (cu trimitere, gândim noi, la senzualele fotografii ale lui Marilyn Monroe), aşează suficient mister, încât să nu-ţi poţi abuza nici imaginaţia şi nici memoria


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara