Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
EROTICON (II) de Gheorghe Grigurcu


În plan erotic, femeia e mai curînd clasică, bărbatul mai curînd romantic.

*
Neuitata remarcă a lui Cesare Pavese, conform căreia femeile sînt un popor vrăjmaş, asemenea poporului german.

*
Recurgînd la subtilităţi, la o cazuistică dintre cele mai complexe, la servicii "avocaţiale" de un mare rafinament raţiocinant, Erosul se susţine prin nervurile sale simple, înscrise vizibil în natura umană, precum marile structuri anatomice, precum funcţiile fiziologice principale.

*
Erosul e aidoma unei stînci prăvălite din cînd în cînd în mijlocul drumului, pe care o poţi analiza minuţios, sub raport geologic ori chimic, dar poţi foarte bine s-o consideri grosso modo, aşa cum o oglindesc simţurile.

*
Şi încă din Ibrăileanu: "La douăzeci de ani iubeşti amorul şi cauţi o femeie să-l întrupezi, şi femeia asta nu poate fi decît frumoasă. La treizeci de ani iubeşti o femeie, nu amorul, şi femeia asta poate fi frumoasă, poate fi urîtă, cum se întîmplă". La treizeci de ani şi mai tîrziu, cu amendamentul că frumuseţea nu e un factor care neapărat declanşează amorul (există frumuseţi reci, puţin atracţioase, "antipatice"), putînd fi un...efect al acestuia.

*
Împrejurare verificată de subsemnatul, nu o dată: "O femeie care iubeşte pasionat nu glumeşte niciodată, în societate, cu bărbatul iubit sau pe socoteala lui". Căci gluma e o detentă a spiritului grav şi o irealizare a lumii, pe care, chiar fără meditaţii asupra condiţiei ironiei, femeia îndrăgostită pasional o resimte astfel în chip instinctiv.

*
Iubirea între amanţi stingîndu-se, nu mai lasă alternativa prieteniei, pentru că nu există, îndeobşte, rutina, acea reţea de habitudini care intervine între soţi, mai mult ori mai puţin apăsătoare, dar şi producătoare de pozitivă inerţie. Amanţii îşi întemeiază legătura tocmai pe o atitudine antirutină.

*
Fenomen existenţial, Erosul poate fi abordat cu toate acestea ca unul similiestetic. Ars amandi. Pentru că e o stare de transfigurare a realului, o transgresare a planului pragmatic, un lux al existenţei. O ruptură de nivel. "Frenezia de a se transforma unul pe celălalt, de a se înfrumuseţa unul pe altul, într-un act care devine un act artistic, şi care excită pe acesta, nu ştiu ce sursă a infinitului personal" (Valéry). "Nu e doar un sentiment, e şi artă" (Balzac). "Artă ca şi muzica" (Pierre Louys). "Poezia cea mai înaltă a naturii" (Novalis). Îi e caracteristică simţămîntului erotic o omogenitate exclusivistă, care-l apropie de materia geloasă a artei: "sentiment care, pentru a părea cinstit, are nevoie să nu se compună decît din el însuşi, să nu trăiască şi să nu subziste decît prin el" (Chamfort). E o artă a sufletului, un spectacol în cinstea unui singur spectator, fiinţa adorată.

*
Mai curînd decît să ne identifice eul profund, Erosul are rolul de a-l oculta, de a-l deruta, de a-l risipi. Un vis cu imense resurse care ne proiectează mult dincolo de noi înşine.

*
E la mijloc un egoism fără îndoială: "Egoismul inimii" (H. Murger); "egoism în doi" (Madame de Staël); "Imens egoism cu totul dezinteresat" (V. Hugo). Dar unul stigmatizat de suferinţă, scăldat de apele alienării, bătut de valurile absurdului; "pur şi simplu nebunie" (W. Shakespeare); "Nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mîntuie" (idem); "nebunia amabilă" (Chamfort); "un soi mai mult sau mai puţin frumos de nebunie" (Heine); "nebunia filosofiei" (G. Ibrăileanu). Un egoism ce-şi conţine în sine ispăşirea, autopedepsindu-se.

*
Erosul nu se supune regulilor morale. E o stihie ce bîntuie conştiinţa, apelînd uneori cu consecinţe foarte discutabile, la bunul simţ şi la normele comportării civilizate, însă îndeosebi măsurîndu-se cu propriile-i intensităţi, cu incandescenţele-i spontane. Nu e decît un "joc ale cărui reguli le respectă oamenii de lume. Este un joc plin de complicaţii şi dificultăţi: un joc foarte elegant. Dar întotdeauna natura, obscura şi nemiloasa natură, îşi urmăreşte scopul. Şi din această cauză nu există joc mai crud şi mai imoral" (Anatole France). E un punct de vedere schopenhauerian (potrivit filosofului german iubirea e un "vicleşug întrebuinţat de natură pentru a-şi ajunge scopul, care în realitate nu e decît creaţiunea unei fiinţe noi, determinată în natura sa"). A apela la stricteţea etică în cadrele Erosului n-ar fi decît o naivitate. Erosul se creează, se cultivă şi se distruge pe sine, în virtutea unor impulsuri obscure, inguvernabile.

*
Oricum, Erosul e în sine însuşi prea puţin metafizic, pecetluit de prezent. Exceptînd cazurile de amînare a sa (idealizare a unei idealizări, cavalerism purtat în inimă către orizonturi mistice), e clipa care nu aşteaptă, care se mistuie în propria-i inimă substanţă incandescentă:"cel mai înalt şi mai biruitor sentiment (...) ce nu cunoaşte ziua de ieri şi nu se gîndeşte la ziua de mîine. Nu o doreşte decît pe cea de azi, dar pe aceasta o vrea întreagă, netrunchiată şi fără să-i pese de nimic" (Heine); "singura pasiune ce nu suportă nici trecut nici viitor" (Balzac).

*
Gravitatea Erosului e dată de corespondenţa sa cu moartea. Nu e doar "opusul" morţii, ci un corelat al său, cu misterioase rezonanţe: "Despre erotism se poate spune că este aprobarea vieţii pînă şi în moarte. La drept vorbind, nu e o definiţie, însă cred că această formulă dă înţelesul erotismului mai mult decît vreo alta.(...) Este aici un paradox atît de mare, încît, fără să mai aştept, voi încerca să dau aparenţa unei raţiuni de-a fi afirmaţiei mele prin următoarele două citate: "Secretul, din nefericire, este mult prea sigur", observă Sade, "şi nu e libertin cît de cît înrădăcinat în viciu care să nu ştie ce înrîurire puternică are omorul asupra simţurilor..." Şi tot Sade scrie această frază mai neobişnuită: "Nu există mijloc mai bun pentru a ne familiariza cu moartea decît acela de a o asocia cu o idee libertină. Am pomenit de aparenţa unei raţiuni de-a fi. Într-adevăr, gîndirea lui Sade ar putea fi o aberaţie. Oricum, chiar dacă e drept că tendinţa la care ea se referă nu e atît de rară la firea omului, e vorba de o senzualitate aberantă. Rămîne totuşi o legătură între moarte şi excitaţia sexuală. Vederea sau închipuirea unui omor pot da, cel puţin unor bolnavi, dorinţa de plăcere sexuală. Nu ne putem limita la a spune că boala este cauza acestei legături. Personal, admit că în paradoxul lui Sade se dezvăluie un adevăr. Acest adevăr nu este restrîns la orizontul viciului: cred chiar că el poate fi baza reprezentărilor noastre despre viaţă şi moarte" (Georges-Bataille). La nivelul perversităţii, am putea aminti aci, acele oribile practici intime ale lui Proust, cu şobolanii la a căror torturi şi sacrificii asista. La nivelul generalităţii (pentru a nu intra în mecanismele fiziologice ale explicaţiilor lui Georges Bataille), criza morală pe care o sugerează Erosul, pînă la ultimele limite, "căutarea absolutului" pe care o implică, fixarea în extaz care este evadarea lui din de-curgerea vieţii, "moartea vie".

*
"Femeia e o mîncare pentru zei, dacă n-o găteşte diavolul" (Shakespeare).

*
"Femeia ascunde ceea ce nu cunoaşte" (proverb englez)

*
Erosul, un soi de "serviciu militar" (Ovidiu).

*
Înclinată spre confesiune, trăirea erotică e, cu toate acestea, dezavantajată deseori de exprimarea sa făţişă ca de-o slăbiciune pe care partenerul n-o iartă. Să nu uităm că Erosul are la bază o selecţie, deci o concurenţă, în care are sorţi de izbîndă cel mai tare, cel ce se dovedeşte mai puţin sensibil, mai puţin sentimental, mai apt de-a promova nucleul dur al speciei. Emoţia nestăpînită e resimţită drept un dezechilibru, deci un pericol la adresa eugeniei. A-ţi mărturisi dragostea nestăvilit e o eroare de tactică, ce te declasează. Secretul de a ţi-o impune prin persuasiunea unei forţe ce reprezintă un analogon civilizat (socialmente omologat) al violului.

*
A teoretiza Erosul - s-a afirmat mereu - constituie un fapt situat la descurajante depărtări de realizarea lui. Dar "teoria" pleacă doar de la cei care, la un moment dat, şi l-au asumat în virtutea celei mai mari acuităţi psihice, cu cea mai mare responsabilitate. A celor ce l-au trăit pentru a-l putea re-trăi în sfera speculativă. Nu-i putem subaprecia pe exponenţii noştri autorizaţi, pe ambasadorii acreditaţi ai inimilor noastre.

*
Deşi preludiu biologic al naşterii, Erosul e în sine steril. Steril în ordinea vieţii, ca orice fenomen al spiritului. De unde difidenţa, marea prudenţă şi viclenie cu care-l practică femeile, răspunzătoare în primul rînd de reproducerea vieţii.

*
Bărbaţii dau vina pe femei, femeile dau vina pe bărbaţi, categorial, pentru impasul erotic. Dar Erosul e aşa-zicînd neutru, afectînd ambele sexe prin copleşitoarea sa forţă amorală, oferind doar iluzia unei culpe unilaterale. E ca un fanatism etnic ori politic ori confesional, în care fiecare tabără îşi arogă dreptul exclusiv la "adevăr" şi "dreptate".