Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş de Iulian Boldea


Ştefan Aug. Doinaş nu este doar unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai perioadei postbelice, el este şi un înzestrat şi lucid comentator şi teoretician al poeziei. De altfel, în fiinţa literară a lui Ştefan Aug. Doinaş convieţuiesc, într-o armonie desăvârşită, două dimensiuni aparent distincte, dar, în fapt, consubstanţiale, în măsura în care ele sunt rodul aceloraşi opţiuni poetice şi filosofice urmate cu extremă consecvenţă de-a lungul timpului; e vorba, mai întâi, de o riguroasă, aplicată şi, mai cu seamă, fermă conştiinţă a poeziei şi, în al doilea rând, de o viziune poetică, cu alt cuvânt o practică a scriiturii întru totul armonioasă şi de o coerenţă indiscutabilă. Mereu încercat de tentaţia autodefinirii, a explicitării de sine, poetul a căutat să-şi impună câteva adevăruri perene, în virtutea unui clasicism esenţial, subsumabil temperamentului său de stirpe apolinică. Lirica lui Ştefan Augustin Doinaş prinde contur dintr-o nevoie imperioasă de armonie şi raţionalitate, căutându-şi efigiile în valorile poeziei dintotdeauna, care sunt retranscrise cu o "umilitate" ce dă sens acelui "epigonism major" despre care face vorbire poetul într-un pasaj eseistic: "marile adevăruri s-au rostit de mult şi rolul artistului de azi e doar acela de a furniza o nouă formulare a lor". Poetul, artistul în genere, reia marile adevăruri şi mituri ale umanităţii, refuzându-şi orgoliul invenţiei şi asumându-şi doar acel ingeniu oarecum exterior, formal, al remodelării, rescrierii, refacerii unor modele originare. Această concepţie despre poezie ca rezultat al interferenţei unor texte preexistente, ca produs intertextual poate fi, după Marian Papahagi, un argument decisiv al modernităţii lui Doinaş. Pe de altă parte, între poetica şi poietica lui Ştefan Augustin Doinaş corespondenţele, ba chiar echivalenţele sunt cât se poate de explicite şi revelatoare. Astfel, unei concepţii despre poezie de nuanţă neo (sau post) clasică, ce mizează pe exemplaritatea toposurilor, pe rigoare expresivă şi apolinism formal îi corespunde o poezie de o amplă deschidere spre idee, nutrită de o viziune "eleată" (Ovidiu Cotruş) asupra existenţei. Recursul la arhetip e, în fond, resortul care pune în mişcare mecanismul poetic, precum şi tectonica imaginarului, imprimându-i o funcţionalitate estetică de o desăvârşită armonie, lucru observat, între alţii, şi de Al. Cistelecan: "Contactul ei (al poeziei lui Doinaş, n.n.) nu se realizează la nivelul de jos al aparenţelor, ci la cel ideal, al esenţelor. Nu lumea intermediază relaţia poetului cu absolutul, ci, dimpotrivă, acesta e cel ce mijloceşte între poet şi sfera concretului". Demne de interes sunt opiniile şi principiile despre fenomenul traducerii, pe care le enunţă Doinaş în Cum am tradus "Faust": "O traducere poetică autentică devine automat demonstraţie a virtuţilor latente ale limbii traducătorului, limbă care devine, ipso facto, instrument al poeziei universale (...). O traducere autentică este repetarea creatoare a unei experienţe poetice, datată istoric şi localizată geografic într-un alt timp şi într-un alt loc (...). Eu cred că, asemenea poetului, orice traducător-poet trebuie să lucreze cu gândul la această clipă unică; dar nu aşteptând-o pasiv, ca intuiţie simplă şi pură a textului pe care-l traduce, ci provocând-o în mod deliberat". Ca eseist, Ştefan Aug. Doinaş a fost atras de acele spaţii spirituale de interferenţă între poezie, filosofie şi religie, ca în Tragic şi demonic (1980), dar s-a preocupat în egală măsură, de problematica expresivităţii limbajului poetic, de raportul dintre identitate şi alteritate în structurarea lirismului, sau de anvergura civică a gesturilor creatorului de valori spirituale. O serie de eseuri sunt consacrate conceptului de "modă poetică", care nu este doar radiografiat din perspectivă teoretică, ci şi ilustrat cu exemple semnificative: "Moda poetică este un fenomen parazitar de mimetism artistic, cantonat în stricta actualitate şi, deci, trecător, care - refuzând modelele înaintaşilor şi vânând cu ostentaţie noul - propune mereu alte fetişuri, urmăreşte succesul în locul valorii, confundând originalitatea cu noutatea, cultivă maniera şi clişeul în dauna conţinutului de substanţă, constituind astfel o şcoală a facilităţii şi a imposturii". Fără îndoială că "moda poetică" este sancţionată tocmai în numele voinţei de individualizare a creatorului care trebuie să-şi făurească propria fizionomie lirică, propriul destin, înlăturând din registrul modalităţilor sale de exprimare lirică şi ontologică tot ceea ce e imitaţie, aleatoriu, resentiment. Imperativul valorii activează, în cele din urmă, resorturile polemice ale eseistului, care respinge fără drept de apel mimetismul, "beţia de imagini", inflaţia verbală, "dispreţul pentru formă", profunzimea aparentă şi delirul expresiv: "o tentativă de a distinge, cât mai eficient cu putinţă, ceea ce este valoare autentică şi durabilă, de ceea ce reprezintă doar aparenţa ei, ni se pare a fi o datorie critică obligatorie a ceasului de faţă". Ştefan Aug. Doinaş conservă, în aceste afrimaţii tranşante, şi o indubitabilă înţelegere faţă de unele dintre accepţiuniile pozitive, benefice ale "modei poetice", spiritul emulativ pe care îl presupune, sau ideea de remodelare de sine, prin apelul la elementul inedit, stimulator ("Moda poetică, asemenea modei vestimentare, este întreţinută de un insaţiabil interes faţă de noutate: este foamea spirituală a personalităţilor în creştere, a noilor generaţii cărora fronda specifică vârstei, dorinţa de afirmare, precum şi sârgul de a-şi ocupa poziţiile în structurile culturale ale societăţii le dau o agresivitate benignă. Reflexul ei în masa cititorilor de poezie se aseamănă cu pojarul la copii; este semnul că o anume realitate culturală e trăită ca o vârstă a spiritului"). În eseurile despre poezie ale lui Ştefan Aug. Doinaş se regăseşte o atitudine de comprehensiune latentă, de deschidere empatică spre cele mai diverse modalităţi poetice ale modernităţii. "Conştiinţa pluralităţii valorilor" (Gh. Grigurcu) e însoţită, în cazul lui Doinaş, de o perfectă racordare la poeticile modernităţii, înţelese în spiritul lor originar, prin intermediul unei voinţe de rigoare care e constitutivă spiritului reflexiv al poetului şi teoreticianului cerchist. Viziunea asupra limbajului este una orfică, eseistul atribuind cuvântului o amplitudine vizionară şi o finalitate mitopoetică: "Când la întrebarea nietzsceiană: ŤCine vorbeşte?ť, un Michel Foucault răspunde: ŤCuvântul vorbeşteť, funcţia mitopoetică este implicit afirmată; mai mult. Limbajul însuşi devine prima fiinţă mitologică a lumii moderne; fiinţă activă şi metaforică, al cărei glas pare doar a fi glasul Poetului, şi a cărei structură pare a fi structura Realului. În fond, aşa cum susţine Mallarmé, poetul modern este chemat să Ťcedeze iniţiativa cuvintelorť. În felul acesta, poetul nu mai este decât ocazia de a se manifesta a Poeziei". Eseistul este, de asemenea, înclinat să focalizeze trăsăturile fundamentale ale modernismului poetic, pe care îl distinge net de poeticile romantice sau clasiciste. Trăsătura esenţială a poeziei moderne e aflată în procesul de autonomizare pe care limbajul poetic şi-l apropriază: "Aceasta ar fi, aşadar, caracteristica esenţială a poeziei moderne: angajată într-un dramatic proces de autarhizare a Limbajului poetic - care vrea să se hrănească şi să existe exclusiv pentru sine - dialectica ei, cultivând de preferinţă tehnica negaţiei, pulverizează în egală măsură Eul liric (fundament al oricărui romantism) şi Realul obiectiv (fundament al oricărui clasicism)". Poet şi comentator al poeziei, Ştefan Aug. Doinaş ilustrează, în cele două domenii, o egală aspiraţie spre clasicitate, spre rigoare formală, spre echilibru al aserţiunilor, niciodată stridente, întotdeauna având alături calmul valorilor şi ritmul măsurat şi amplu al erudiţiei decomplexate, care face din referinţa livrescă o a doua natură a cărturarului. Temele eseurilor lui Ştefan Aug. Doinaş sunt de o diversitate elcoventă pentru deschiderea culturală a autorului. Fie că scrie despre metaforă şi viziune, despre formulă, manieră şi clişeu poetic, despre poezie şi experiment sau despre starea de graţie şi starea de criză, Ştefan Aug. Doinaş păstrează, în ton şi în maniera de a scrie, aceeaşi disciplină austeră şi acelaşi spirit grav al cărturarului ataşat de valorile umaniste ale culturii universale. Extrem de relevante sunt aserţiunile eseistului din textul cu caracter programatic intitulat Poezia - expresie a condiţiei umane. Viziunea poetică e percepută aici ca "un fel de geometrie neeuclidiană", iar aventura poeziei e "o aventură a spiritului care luptă cu sine însuşi". Eseistul recunoaşte fragilitatea cuvântului, ca material şi vehicul al poeziei de a face faţă "necesităţilor interioare" ale spiritului uman. Din această perspectivă, identitatea poeziei moderne decurge din "lupta poetului cu materia - nu atât rebarbativă, cât neputincioasă - a limbii, dinamitarea ei, pentru a o face să câştige dimensiunea care-i lipseşte". Din conştiinţa limitelor condiţiei umane, se formulează ipoteza libertăţii interioare a omului, poezia nefiind altceva decât "antrenamentul ritual al acestei libertăţi". Elementele indispensabile ale structurării lirismului nu mai sunt, precizează Ştefan Aug. Doinaş afectivitatea şi intelectul, intrând în joc un alt mecanism de generare a poeticului, şi anume fantezia. În acest fel, eseistul precizează că "în locul adevărului obiectiv, ea (fantezia, n.m., I.B.) vrea să-şi impună propriu adevăr; în locul discursului logic, ea îşi făureşte o nouă formă de expresie, în locul unui instrument deja constituit, ea îşi inventează clipă de clipă limbajul". Preocupat fără încetare de legile, mecanismele şi finalităţile actului poetic, Ştefan Aug. Doinaş ne oferă imaginea unui eseist subtil şi rafinat, al cărui scris îmbină neîncetat frenezia conceptuală şi tonul măsurat, echidistant, dublat de o frază critică austeră, cu contur apolinic neîndoielnic.