Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Eseuri de Teodor Mazilu de Cristina Ionica


Printre propunerile pe anul acesta ale Editurii Albatros se numără Ipocrizia disperării, reeditare a volumului apărut în 1972 la Cartea Româneasca ce aduna între coperte o largă serie de mici eseuri apărute în presa culturală. Volum care cu siguranţă va atrage atenţia, pe de o parte, pentru că e vorba de unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi români ai perioadei postbelice, pe de altă parte, pentru că această colecţie de reflecţii constituie un important "document de epocă", oferind cititorului şansa de a face o incursiune extrem de educativă printre obsesiile, sensibilităţile şi pasiunile unui individ inteligent captiv al unei realităţi politice constrîngătoare.
Nimic direct la adresa presiunii comuniste afectînd libertatea de gîndire, comunicare şi acţiune, în paginile acestei cărţi. Cu toate acestea, mai toate fragmentele incluse trădează o obsesie a falsului care distruge umanitatea de asemenea proporţii, încît nu putem evita să ne gîndim la o legătură, poate nu neapărat conştientizată de autor, cu "viaţa dublă" a "epocii de aur". Teodor Mazilu vede pretutindeni tentative de falsificare, prin idealizare sau vulgarizare; atacă violent, cu armele unei inteligenţe indisolubil legate de nevoia de autentic, orice îndepărtare de realitatea brută, "onestă" a ceea ce oamenii simt. Cele mai banale sentimente umane, cele mai comune procese psihice sînt puse sub lupă şi le este denunţat caracterul de construct.
Nu întotdeauna Teodor Mazilu "are dreptate", nu întotdeauna raţionamentele sale sînt impecabile sau măcar corecte, întîlnim adesea superficiale expedieri "superioare" ale unor probleme foarte serioase ale umanităţii (mai ales pentru cititorul României postcomuniste, care învaţă noţiuni de psihanaliză inclusiv din serialele de desene animate de pe Cartoon Network, multe dintre sentinţele lui Teodor Mazilu nu depăşesc nivelul simplelor naivităţi) - dar o obsesie a denunţării "machiajului" care ascunde autenticitatea trăirii de asemenea dimensiuni este de natură să ne pună pe gînduri. La fel, cantonarea în cercul închis al cîtorva valori artistice universale pe care nu încetează să le citeze în termeni ultralaudativi în legătură cu orice: Tolstoi, Michelangelo, Kant, Bach, Eminescu, Pitagora şi Praxiteles - semn al nevoii de certitudine a valorii într-o lume în care acelaşi fals face legea. Ciudată, totuşi, contradicţie: Teodor Mazilu condamnă falsul de natură psihologică, ce reduce culoarea vieţii la negru şi alb, caracterizînd simplificator calităţile umane prin "bine" sau "rău" - dar tot el reduce spaţiul estetico-filosofic la cîteva vîrfuri, toate alese din zone "clasicizate", situate dincolo de orice discuţie, pe care cu naivă nonşalanţă le proclamă în cîteva rînduri superioare tuturor lucrurilor pe care "contemporaneitatea" de azi sau de mîine le va produce vreodată.
Există însă printre micile eseuri cîteva spectaculoase, cu cascade de fraze care se reţin şi cu excelente demonstraţii care duc spre concluzii surprinzătoare, cum sînt despre vulnerabilitate, despre puritate, despre gustul estetic (în care arta este calificată drept o problemă de viaţă, nu de gust, astfel că "De la un om care face o greşeală de gust mă pot aştepta la orice"), despre mizantropie (cu excepţia finalului...), despre violenţă etc. Toate acestea dezvoltă sau numai amintesc o altă temă obsesivă a lui Teodor Mazilu, transformarea relaţiilor interumane bazate pe afecţiune în relaţii de putere. Chestiunea fiind tipică pentru relaţionarul epocii comuniste, este cu totul surprinzătoare şi de admirat luciditatea şi subtilitatea cu care sînt denunţate "din interior" mecanismele acestui proces, în fond, de dezumanizare.
Tot în răspăr cu ideologia de partid este şi pledoaria pentru localizarea trăirii în prezent, abandonînd trecutul care o condiţionează şi o denaturează, şi uitînd de viitorul care îi alipeşte un sens suprapus, determinat de cu totul alţi factori decît trăirea propriu-zisă. Explicaţia dată preferinţei pentru prezent este de natură psihologică, dar conexiunea cu practicile curente ale regimului comunist (cultul strămoşilor şi al glorioaselor vremuri trecute, în asociere cu imnurile "la stema" viitorului lumios) e atît de evidentă încît nu are cum scăpa la lectură.
Ipocrizia disperării este, pînă la urmă, povestea unui om care încearcă să gîndească liber.


Teodor Mazilu - Ipocrizia disperării, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, 217 p.