Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Este Ion Barbu Şaradist? de Ioana Pârvulescu

Destinatar: Şerban Foarţă


Dragă Şerban,

Până de curând înţelegeam clişeul "literatura - oglinda lumii" în sensul de mimesis: literatura copiază lumea. De curând, accentul s-a schimbat pentru mine: literatura e oglinda celui care citeşte şi a lumii sale. Miracolul literaturii (în fond, deloc mai inexplicabil decât faptul că aceeaşi oglindă arată infinit de multe chipuri diferite în ea) este că în carte se reflectă, se încheagă, dintr-un singur scriitor, infinit de mulţi cititori. Pagina citită îl atrage în apele ei pe cititor şi-l face vizibil. De aceea a citi şi a spune ce citeşti e o operaţie primejdioasă, te poţi face de ruşine, te poţi face de râs, îţi dai arama pe faţă (expresie care s-ar putea să vină tot de la oglindă). Cel care a făcut oglinda sau cartea a murit de mult, poate, dar aceasta funcţionează perfect şi fără autorul ei: îl face vizibil pe cel care se uită în ea. Suntem aşadar întotdeauna prizonieri în cărţile pe care le citim şi suntem uşor de recunoscut pentru ceilalţi din felul cum le citim, din cum le înţelegem, din cum le interpretăm. La fel ca toate faptele unei vieţi care se arată altfel în funcţie de biograf, şi faptele unei pagini citite depind de frumuseţea interioară a interpretului, de inteligenţa lui, de capacitatea lui empatică şi de o mulţime de alte calităţi sau cusururi. Sunt şi aici, în interpretarea cărţilor, ticăloşi, idealişti sau realişti. Pentru un om cu gândire urâtă orice lucru are o cauză urâtă. Ce-i drept, şi reversul e valabil. De aceea e bine ca, pentru relativizare, în interiorul oglinzii să ţi-i iei alături şi pe ceilalţi interpreţi. La asta e bună critica.

De ce spun toate acestea? Pentru că îţi propun o întrebare despre cea mai puţin frecventată parte a poeziei lui Ion Barbu (vorbesc despre cititorii benevoli), poezia ermetică. Şi cred că metafora oglinzii - şi ea, dar nu numai ea, un joc secund, mai pur - e un punct de pornire adecvat. Poate că ţi-am spus deja că Barbu este poetul meu favorit şi că mă străduiesc, la cursuri, să-i aduc şi pe studenţi în apropiere, fiindcă îndeobşte ei vin din extrema cealaltă: pentru cei mai mulţi Barbu este un poet detestat sau, măcar, înfricoşător. Iar poemele ermetice li se par o înşiruire absurdă de cuvinte, una pe care, la rigoare, o poate scrie oricine.

De ce te-am ales pe tine ca destinatar al acestei scrisori? Pentru că eşti poet, pentru că ai scris o carte cu frumoase trasee hermeneutice, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, şi pentru că ai un simţ ludic înalt, care, cum vei vedea, ne va fi de folos. De ce am ales tocmai poemele ermetice şi nu, să spunem pe cele din Uvedenrode sau Isarlîk sau După melci, care ne sunt amândurora mai aproape de suflet? Tocmai pentru că aici, în poemele ermetice, oglinda versului arată chipuri de cititor foarte diferite, dacă nu chiar opuse. Unii, în special contemporanii lui Barbu, vedeau în el un poet şaradist, adică unul care face un soi de rebus poetic. Şi, cu puţin antrenament, oricine e în stare să compună sau să rezolve un rebus. Azi, când Barbu s-a clasicizat şi a intrat în manuale, puţini ar mai îndrăzni să-l prezinte astfel, deşi, între noi fie vorba, există o justificare şi în această perspectivă. Alţii, între care şi Ioana Em. Petrescu, pe care eu o pun pe primul loc în bibliografia recomandată studenţilor, sau Basarab Nicolescu văd în el nivelul maxim al iniţierii. Poezia lui Barbu este, spun ei, un scenariu iniţiatic şi, cum ştim, ca să descifrezi un scenariu iniţiatic trebuie să fii prezent acolo, înlăuntrul scenariului, să participi pur şi simplu la acesta. Iar tu, dragă Şerban, tu ai în eseul tău din toate câte puţin şi, mai ales multum in parvo, pentru că în cartea ta (Editura Facla, Timişoara, 1980) sunt deschise toate drumurile. Scrii, la Barbu, o critică de poet, adică mergi direct la ţintă, cu intuiţii remarcabile, dar mesajul tău tot metaforic e, tot ca un poem, şi din cauza asta nu întotdeauna uşor de limpezit. Stilul eseului tău e marca Foarţă: doldora de rafinamente culturale, iute ca Ariel şi fără multă răbdare faţă de cei mai lenţi, jonglând cu limbile străine şi cu topica aşa cum jonglează clovnii cu inelele sau mingile, jucându-te şi aruncându-ne şi nouă câte un obiect din recuzită, dar făcând toate astea pe un temei solid. Joaca ta nu e fără un Dumnezeu. Nevăzutul care se află mereu prin preajmă îi dă un sens adânc. Dar să nu anticipez.

Nu sunt inadecvaţi cei care văd în poemele din ciclul Joc secund nişte şarade. Felix Aderca, unul dintre literaţii cei mai vii, mai informaţi, mai "sincronişti" şi mai inteligenţi de la Sburătorul, autor al unor convorbiri foarte bune cu contemporanii lui - este contrazis de Ion Barbu când califică etapa poemelor ermetice drept "şaradistă". "A patra etapă o numeşti (neinspirat? răutăcios? şa-ra-dis-tă! Ceart-o cum vrei...", spunea Barbu în 1927, aşadar înainte de apariţia poemelor în volum. Ştii ce m-a izbit în această afirmaţie? Silabisirea cuvântului şaradistă. Noi, azi, am pierdut tradiţia şaradelor, dar în secolul 19, mai ales în prima jumătate, şi înainte, în secolul 18, erau la mare modă. Familia Austen (Jane Austen şi rubedeniile) ne-a lăsat o carte de şarade pe care toată lumea le interpreta şi descifra de Crăciun sau cu alte prilejuri. Şarada nu e un termen neapărat peiorativ, cum o resimţim azi, ea presupunea să ai ceea ce atât englezii, cât şi francezii cereau unui om de lume: spirit. Pe lângă spirit, capacitate de invenţie şi de alegorizare a lumii. Lumea-teatru, din care azi, ca joc de societate, a rămas numai mima. Că atât Barbu, cât şi interlocutorul său aveau în minte acastă tradiţie istorică a şaradei vedem exact din silabisirea cuvântului. E una din multele formule ale şaradei: reconstituirea unui cuvânt (simplu sau compus) din silabele lui, luate ca părţi de sine stătătoare. La serate şi la sărbători, se constituiau echipe care jucau o mică scenetă-ghicitoare. Apoi se puneau cap la cap răspunsurile (silabele) şi ieşea cuvântul căutat. O altă formulă era o poezie-ghicitoare, cu cheia pomenită expres într-unul din versuri, dar nesemnalată ca atare. Iată două dintre poeziile-şaradă ale lui Jane Austin, pe care nu văd cine altul decât tine să le traducă. Permite-mi să te provoc să traduci şi să ghiceşti răspunsul până săptămâna viitoare:

In confinement I'm chained every day
Yet my enemies need not be crowing
To my chain I have always a key,
And no prison can keep me from going.
Small and weak are my hands I'll allow,
Yet for striking my character's great,
Though ruined by one fatal blow
My strokes, if hard pressed, I repeat.
I have neither mouth, eye nor ear
Yet I always keep time as I sing,
Change of season I never need fear,
Though my being depends on the spring.
Would you wish, If these hints are too few,
One glimpse of my figure to catch?
Look round! I shall soon be in view
If you have but your eyes on the watch.

Şi a doua poezie-ghicitoare a prozatoarei:

Though low is my station
The Chief of the Nation
On me for support oft depend;
Young and old, strong and weak,
My assistance all seek,
Yet all turn their backs on their friend.
At the first rout in town
Every Duchess will own,
My company not a disgrace;
Yet at each rout you'll find
I am still left behind,
And to everyone forced to give place
Without bribe or treat,
I have always a seat
In the Chapel so famed, of St Stephen;
There I lean to no side,
With no party divide, but keep myself steady and
even.
Each debate I attend,
From beginning to end,
Yet I seem neither weary nor weaker;
In the house every day
Not a word do I say,
Yet in me you behold a good Speaker.

Mai cunoscute sunt frazele schimbate între Friedrich cel Mare al Prusiei şi Voltaire, musafir la palatul Sanssouci. Despotul luminat (din dinastia Hohenzollern) îi trimite lui Voltaire următorul mesaj: două mâini sub litera P, apoi cifra 100 sub un fierăstrău. La care Voltaire îi răspunde concis: Ga. Mai pe franţuzeşte: deux mains sous Pé cent sous scie, adică Demain souper Sanssouci, o invitaţie la masă, la supeu, pentru mâine. Răspunsul din două litere al lui Voltaire: Ge grand şi a petit se lasă citit J'ai grand appétit, cu alte cuvinte nu pofta de mâncare îi lipsea filozofului. La fel de ingenios este anunţul lui Sir Charles James Napier, comandantul trupelor engleze în India, când a cucerit provincia Sindh (aflată azi în Pakistan). El a scris un bilet: Peccavi!, care în latină înseamnă, cum bine ştii, Am păcătuit. Iar traducerea engleză e I have sinned! altfel înţeles I have Sindh!, am cucerit Sindh-ul. Fireşte că o întreagă literatură a războiului ca păcat se află aici, în această mărturisire de umilinţă orgolioasă. Şarada este aşadar multum in parvo, cum spuneam, are îndărătul ei o tradiţie. N-ar fi cu totul dezonorantă pentru Barbu. În episodul următor voi trece la descifrarea unor poeme ermetice barbiene după principiul şaradei şi al cuvintelor încrucişate, la mare modă în interbelic. Nu te grăbi să tragi de aici concluzia că sunt de partea celor care l-au bănuit pe Barbu de şaradism. Fiindcă mai mâncăm o pâine, cum se spune, până la răspuns. Ga.