Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Estimp de Simona Vasilache

Sînt cărţi a căror eşuare - nu găsesc, acum, un cuvînt mai moale... - în anticariat mă indignează. Felul bibliotecilor de-a se desprinde de ele, bucoavne tinere, ca de bătrîni nedoriţi, merită, zic, măcar bombănit. Pe urmă-mi iau vorba înapoi, gîndindu-mă că e ceva vreme în aproape douăzeci de ani şi că literatura care ieşea la aer în '90 s-a făcut, deja, istorie. Într-adevăr (şi mă apucă altă tristeţe...), să fi ajuns Levantul între "piesele" pe care mai mulţi le citează decît le citesc? Preferînd să nu ştiu dacă-i aşa, hotărăsc să-l scot, preţ de-o recitanie, din manejul cu vechituri, pe calul epopeic (ai pleşuvit? ţi-au căzut dinţii?...) cu care postmodernismul lovea la Cartea Românească.

Format de manual, copertă crem plăcut, ilustrată de Dan Stanciu. Nici că se putea mai sugestiv deus ex machina: pe dinăuntrul unui bufet de apartament, maşinăria împinge de timp - de nisipul dintr-un soi de clepsidră, ca să scoată, deasupra, abur. Sau duhuri din lampă. Puterea fără de putere, Ariel urnind locomotive, îi şi este, secolului XIX, cea mai bună etichetă. Fiindcă lui, vremea cînd s-a occidentalizat Orientul, i-aduce Levantul ofrandă. Scenele îi sînt datate la 18... care, pe englezeşte (de care Mircea Cărtărescu face uz fără abuz), nici nu-i prea departe de 80 şi ceva. Cînd cartea stătea în librărie, nu la vieux livres, pe Magheru, ultima bornă, cea a deceniului nouă, era timpul zero. Acum, citim în ea două istorii egale. De ce spun asta. În literatură, orice nostalgie închide o măgulire. Satisfacţia (măcar filologică) a drumului ştiut înapoi. Aşa a citit postmodernismul lui Cărtărescu secolul lui Bolintineanu şi Alecsandri, la fel - sau poate exagerez... - recunoaştem azi fiecare bot de pluş din lada lui cu jucării. Fiecare intertext care scoate capul, fiecare nume, fiece tehnică. Iar detaliile de apartament cu Erikă, ei bine, tot istorie, ca într-un "film" de-al lui Dimov, în care treci din vis în vis, pe linii curbe, din decor.

Doar cîteva asemenea întîlniri reconfortante cu istoria literară (în fond, nici nu mai contează cît de recentă). Spune-mi ce e poesia: muzică bătută la maşină. Levantul e un ţinut muzical, unde poeţii se ştiu după cum sună. Ai zice (uf, glosarele...) că graniţele Halucinariei le taie cuvintele. Nu, vîrstele poeziei le desparte măsura. Aşadar, vive le son... Cît despre canon, e evergreen ca o poveste. Ceva ce să citeşti cu plăcere.

Şi alte plăceri postmoderne, în vremea cînd nu mai sînt aşa de noi. De pildă, teoria rolurilor inversate. Cititorii consumă ficţiune, dar şi personajele gustă lumea noastră. Alice în ţara lucrurilor obişnuite: "Şi ca cel ce se deşteaptă cu clipit te uiţi în jur:/ O bucătărie mică prinde-n ochiul tău contur./ Ceaşca de cafea pe masă, vase multe în chiuvetă/ Şi, privind în ochii-ţi negri, un bărbat cu verighetă/ Ce îşi odihneşte palma p-o claviatură gri./ Ai urcat acum o treaptă din a lumii trepte mii." Şi neîncrederea în poezie, pe care, promisă fiindu-ţi, fără să-ţi mai poată fi dată, ca în povestea tinereţii fără bătrîneţe, pleci s-o cauţi în lumea toată. Şi lumea e un studiu diacronic de literatură.

Dau repede la ultima copertă, cu fotografia autorului în medalion, şi cu prezentarea lui Crohmălniceanu: "poate chiar atîta farmec încît să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească." Vechea vînătoare cu capcane, în care cititorul, ca ursuleţul învăţat din nu mai ştiu care basm cu feciori de împărat înceţi la minte, dă paginile cărţii în căutare de fistic şi de halva. Leacurile pe care Cărtărescu, cel de acum vreo şaisprezece ani, i le pune la cotor sînt bune pentru sastiseala filologică, pentru toţi cei pe care "vechiturile" îi fac să se simtă bine ca "specialişti", crezînd ei că au, bine ruginite, armele cu care să le atace, să le descărneze pe curente şi şcoli, şi pe care noutatea îi sperie, fiindcă le cere să fie doar buni, şi plezirişti, cititori. Atît.

De fapt, teama de postmodernism, care se poartă în facultăţi, şi legămîntul contra poeziei, care nu ştiu unde se poartă, dar pe care toţi poeţii îl deplîng, nu vin de-altundeva decît din lipsa de răbdare. Din neglijarea nevoii de timp petrecut cu ea pe care o are poezia, cu cît e mai veche. Sau cu cît absoarbe mai multă poezie veche. Levantul, pîlnie îndrăgostită de-o istorie literară, a "înşurupat", în doi ani, poeţii a două secole. Ar merita douăsprezece ceasuri de lectură. Din miezul nopţii romantic într-un aprčs-midi modern. În ambele momente, cave tempus! Vremea viziunilor: "Din biblioteca largă, de pe rafturi încărcate/ Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: Are fila orbitoare, ca foiţe de cleştar,/ Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar/ E încondeiat/ LEVANTUL/ O deschide spre sfîrşit/ Şi citeşte ce urmează cu glas moale şi pierit." Să zicem că urmează aşa: "Mahina apartamentul mi-l zobeşte şi se-ntinde/ Pînă ce tot Bucuresciul sub carcasă îl coprinde,/ Pînă carul i se-nalţă pîn-la stelele dîn ceruri,/ Literi tari dă plumb să-mbracă în eternele eteruri/ Iar în bandă să-ncrustează cochilii dă cuasari./ Atomii mahinei creşte ca cît stelele de mari./ Este însuşi universul în de care locuim./ Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim,/ Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove,/ Bate la maşina asta transfinite, şuie slove/ Pă cearceaful nemuririi în tăcere şi-n extaz." Iar noi, cunoscători musafiri din viitor, ştim că de-aici va să urmeze proza...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara