Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Eternele binoame de Mircea Mihăieş

Se vorbește în ultima vreme despre o „alianță” presupus ilegală dintre două instituții ale statului: SRI și DNA. N-am înțeles mare lucru din atacurile vehemente, de o parte sau de alta, în funcție de interesele de grup sau personale.
E cert că există un spirit de castă, cu atât mai virulent, cu cât cei care-l promovează sunt mai puțin expuși controlului public. Dacă toate activitățile s-ar desfășura, ca la fotbal, în văzul lumii, probabil că ne-am face o imagine cât de cât corectă. Cum activitatea lor e, prin definiție, „secretă”, oamenii află doar ceea ce le este îngăduit să afle.
În 1996, când a ajuns la putere Convenț ia Democrată, mi-am pus o întrebare la care încă n-am aflat răspuns. De ce au devenit noii aleși complicii vechiului regim? Lumea voia o altfel de țară, cu altfel de oameni, care să producă o ruptură radicală față de trecutul regim și de instituțiile sale. În funcții de răspundere au fost numiți oameni cu o dovedită activitate sau măcar poziție anticomunistă. Și totuși, nici unuia nu i-a trecut prin minte să-și onoreze promisiunile. Securiștii au ieșit liniștiți la pensie, activiștii au fost tolerați și nu arareori încurajați să ocupe funcții în stat. Odată ajunși în scaunele ministeriale, reformiștii de până ieri s-au metamorfozat în cățeluși fericiți să roadă oscioarele rămase prin colțurile birourilor. Inamicii ireductibili ai comunismului s-au metamorfozat în promotori plini de avânt ai metehnelor acestuia.
Astfel a fost posibil ca anumite instituții să-și continue nestingherite practicile și să-și urmeze cu seninătate planurile. Care sunt acelea – e greu de spus. Societatea românească e concentrică și nimeni, absolut nimeni, nu are o putere atât de mare încât să țină sub control toate entitățile statale. Am avut deja un președinte care a mărturisit că a fost învins de „structuri”, apoi altul care e frustrat că n-a intuit esența instituțiilor la consolidarea cărora a contribuit. Veți fi, însă, probabil uimiți să aflați că însuși Ceaușescu a fost „lucrat” de Securitate – și nu doar în decembrie 1989. Recenta publicare, la Polirom, a celui de-al treilea volum din Istoria comunismului din România. Documente Nicolae Ceaușescu (1972- 1975), admirabil editat de regretatul Mihnea Berindei împreună cu Dorin Dobrincu și Armand Goșu, conține câteva transcrieri relevante (și șocante) despre felul în care decurgea relația dintre securiști și activiști.
În teorie, Securitatea era subordonată partidului. Și cred că și în practică. Activiștii singuri n-ar fi putut comite abuzurile, crimele și asasinatele care au reprezentat marca fundamentală a comunismului. Securitatea, ca și Miliția și Armata au acționat ca brațe nemiloase ale partidului, cel care-și asumase rolul sinistru de a distruge o țară. Aceste instituții aveau însă și o agendă proprie, imposibil de controlat de către birocrații din fruntea partidului. Un exemplu îl constituie conținutul unei ședințe a Comitetului Executiv al CC al PCR, convocată intempestiv în 14 martie 1973. Ceaușescu se afla de peste opt ani în fruntea partidului-stat și deși nu era încă președinte al României, exercita de facto acea funcție din momentul alegerii ca prim-secretar (ulterior, secretar general) al partidului.
Ca multe alte documente de acest tip, stenograma poartă însemnul „strict secret”. Ceea ce spune, subconștient, ceva despre sentimentul de ilegitimitate al corifeilor partidului de extracție bolșevică. În plus, se menționează că e vorba despre un „exemplar unic”. Caracterul de urgență e subliniat chiar de către Nicolae Ceaușescu: în dimineața acelei zile, medicul său personal, dr. Schächter, se sinucisese. Era, așadar, „un caz deosebit de grav”, care trebuia discutat fără amânare — drept dovadă, ora neobișnuită a întâlnirii (cândva spre seară).
Ce se întâmplase? Subiectul e enunțat cu îngrijorare: „Este vorba de încălcarea unei hotărâri a Comitetului Central, ale șsic!ț Comitetului Executiv de punere sub control a secretarului general de către Securitate și, probabil, sub această formă și a altora.” Informația este, întradevă r, senzațională: Ceaușescu descoperise că atât el, cât și membrii conducerii partidului se aflau sub supravegherea permanentă a Securității! După 1968, în urma faimoasei Plenare care demascase practicile criminale ale instituției represive, aceasta își văzuse prerogativele puternic diminuate. Și totuși, ea nu abandonase practicile, adunând informații despre cei în slujba cărora se presupunea că se află. Ceaușescu fusese informat, cu ocazia sinuciderii doctorului Schächter, că Direcția a 8- a a Securității deținea toată documentația medicală privitoare la sănătatea ilustrei sale persoane. Mai descoperise că medicii (români și străini) care-l îngrijeau erau urmăriți pas cu pas. Nu scăpau supravegherii nici membri ai familiei. E menționat cazul lui Valentin Ceaușescu, aflat la studii la Londra, care fusese fotografiat împreună cu Regele Mihai.
Ceaușescu a văzut, pe bună dreptate, în controlul Securității un act abuziv, de nesupunere chiar, și a cerut intempestiv reorganizarea ei (parțială). Obsedat cum era de comploturi internaționale, nu s-a sfiit să-i întrebe pe șefii Securității: „pentru cine ați strâns datele, pentru sovietici, pentru americani, pentru că numai aceștia pot să aibă nevoie de această evidență.” În aceeași zi, la ceasurile nopții, în întâlnirea cu colegiul Ministerului de Interne, va plusa: „pentru americani, pentru englezi, pentru sovietici? ș…ț Se vede că cei puși să mă păzească trebuie să raporteze zilnic ce se întâmplă la mine acasă.” Bun cunoscător al instituției, o caracterizează cât se poate de plastic: „Când cineva la voi își pune ochii pe un om, îl urmărește până îl găsește vinovat”. Vinovații, în cazul de față, erau doi. Unul indirect, ministrul de Interne Ion Stănescu, deoarece nu executase hotărârile partidului. Și unul direct, generalul Pleșiță, șeful Securității, care a făcut „nemijlocit aceste lucruri”. (Ceaușescu susține că fusese urmărit începând cu anul 1948 și că în 8 martie 1973 încă se mai adunau date privitoare la activitatea, deplasările și starea sa de sănătate.)
Măsurile cerute de el sunt nemiloase: „Să se dizolve întreaga Direcție și până atunci se va prelua paza de către armată și eu vreau, începând chiar din această seară, pază militară și aici și acasă.” Potrivit lui Ceaușescu, Securitatea își construise o „agentură” în rândul medicilor și o folosea „împotriva conducerii de partid, a secretarului general”. Contextul era, într-adevăr, dramatic. Liderul suprem l-a rezumat în felul următor: „Toate aceste note șîlț privesc pe dr. Schächter, care a fost medicul meu, care nu a vrut să fie agentul Securității și atunci s-au folosit de alți agenți pentru a strânge toate aceste dosare și eu sunt convins că sinuciderea lui s-a întâmplat ca urmare a tot ce sa întreprins împotriva lui. Acest lucru l-a dus la o stare de surescitare.”
Îndrăzneala Securității de a-l supraveghea pe însuși secretarul general e o dovadă peremptorie a jocurilor tulburi practicate de serviciile secrete. Stănescu și Pleșiță au fost, atunci, schimbați, fără a li se curma însă cariera. Ceaușescu simțise, ca vechi complotist, că la mijloc nu era vorba doar de sănătatea sa, ci și de o modalitate de a fi ținut din scurt. Probabil că el gândise deja contra-atacul, care avea să ducă la aservirea totală a securiștilor în anii ce vor urma. Falsnaiv, pune punctul pe i: „Ce o fi trebuit o notă informativă că mă doare gâtul, când toată lumea știe acest lucru”? Iar cuvintele rostite cu acel prilej de Paul Niculescu-Mizil ar putea fi invocate astăzi de către oricare politician român: „În loc să fie folosită Securitatea împotriva dușmanilor, este folosită să strângă tot felul de materiale împotriva noastră.” Vreme trece, vreme vine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara