Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Etnobotanicele lui LIS de Ioan Holban


O ia de la capăt, revizitează aceleaşi locuri, frecventează/ aceiaşi oameni şi aceeaşi epocă, nimic/ nou - numai lucruri/ şi sentimente vechi”; cînd o nouă carte de Liviu Ioan Stoiciu începe astfel, te poţi întreba ce va fi diferit aici faţă de volumele precedente pentru că, iată, versurile care deschid Substanţe interzise (Editura Tracus Arte, 2012) nu trimit doar la un sentiment al personajului liric, ci fixează starea poeziei înseşi.

Liviu Ioan Stoiciu face parte dintre poeţii care păstrează un ritm, o cadenţă a apariţiilor editoriale constante, tipărind cîte o carte de poezie, publicistică sau proză o dată la doi-trei ani, de fiecare dată, însă, poetul figurînd drumurile, căutarea, poziţia fiinţei în lume şi stările, consemnate în felul unor jurnale lirice care creează reţeaua de sensuri, desenul din covor; locurile sînt vechi, oamenii sînt aceiaşi, asemeni şi epoca, scrie poetul; nimic, însă, nu e la fel pentru că, în fond, păstrînd aproape pe Heraclit, nu poţi fi de două ori în acelaşi vis. În fapt, locurile, oamenii, epoca şi sentimentele „vechi” sînt noi, iar „revizitarea” lor are semnificaţia unui nou început; Liviu Ioan Stoiciu ştie şi, mai ales, poate să se reîncarce liric de fiecare dată, iar secretul constă în capacitarea unor energii noi (cuvîntul e foarte frecvent în Substanţe interzise); poezia creşte dintr-un cîmp energetic emoţional, cum îl numeşte în Azi, mîine, fiinţa face mereu un schimb de energie „cu mediul înconjurătoar”, mai mult, comunică pe „frecvenţe de undă mai înaltă” cu morţii din viitor ai locului, iar cu oamenii de azi, „la nivelul unei fericiri fără margini”, vorbeşte prin energii „de vibraţie joasă”: cîmpul energetic emoţional, energia cerebrală şi aceea, joasă, a informaţiei negative constituie spaţiul poetic, timpul şi vremea fiinţei, trecutul şi viitorul său: „Fără alcool, fără sex. Sună fals: «îşi scutură mătreaţa/ îngerii din cer», îmi/ spune mortul, ce mă ţine de mînă, cît să traversez strada/ principală, mai/ bine mi-ar înfige un pumnal în spate,/ spate cocîrjat de volumul istoriei atmosferei ce o respir... E/ prea serios. Încotro? Că mă distruge destinul./ Poate încep să mă dizolv fizic. «Ninge din mine»... Ninge,/ iată fulgii Binelui, Frumosului şi/ Adevărului - pentru cine ninge? Trec pe/ lîngă mine grupuri de oameni în zdrenţe, grăbiţi şi tăcuţi,/ cu copii în cîrcă, avînd cu toţii ochii larg/ deschişi şi privind fix, cu o uitătură demenţială, unde se/ duc? Să mă iau după ei? Au ajuns/ atît de sus. Ştiu, viitorul se deteriorează. Nu e aici o sumă/ a tuturor energiilor? Fulgii de zăpadă/ îmi dau un sentiment insuportabil” (Viitorul se deteriorează ).
Drumurile sînt ale prozei, iar „meditaţiile despre proză sînt meditaţii despre drumuri”, spune V. Sklovski; Liviu Ioan Stoiciu şi, în general, poeţii (post)moderni transferă drumurile în poezie pe care o (re)încarcă, cum se întîmplă în Substanţe interzise, cu proza propriei vieţi: el scrie despre sine, se povesteşte pe sine pentru a da seamă despre locurile, oamenii şi epoca sa; iată drumurile din poezia lui Liviu Ioan Stoiciu: în Parcul Carol, pentru „a se regla intuitiv”, în interiorul fiinţei pentru a exorciza amintirile, scăpînd astfel din cercul lor otrăvit, în fapt, pentru a muri „azi, mîine”, pe o bancă în faţa unui corcoduş înflorit, pentru a regăsi „frumuseţea locului”, ignorată de cei de dinainte, prin praful drumului, înainte, pe „subcupola- craniului-de-ceară”, la o piaţă pe unde nu e nici cea mai mică urmă a trecerii vreunui om, printr-o chilie, cu aventura trecerii pe lumea cealaltă, hăituit pînă pe malul prăpastiei, în plămîni, unde e locul întîlnirii morţilor, pe o linie dreaptă sau pe un drum ocolit, spînzurat de frînghiile clocotelor, la coliba bunicului, trăgînd pe nas ori injectîndu-şi substanţe interzise: acestea sînt etnobotanicele de pe drumurile lui Liviu Ioan Stoiciu: „Mişcări ale sufletului, subtile. Îţi/ pîrîie sub tălpi florile trimişilor din adîncuri, flori ale/ copacilor scuturaţi de furtună astă noapte,/ într-o grădină. Grădină/ a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba/ lui de popas, jumătate îngropată/ în pămînt, care te sperie şi azi: calci înfiorată, ai năluciri,/ cei ce vin pe urmele tale vin bubuind/ şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre./ Cine sunt? Sunt/ trimişi ai substanţelor interzise, din adîncuri, în luna/ mai. Nu-s substanţe minerale? «Sunt trimişi/ ai substanţelor interzise»... Eziţi, ce faci, nu intri în colibă?/ Intră să le vezi şi să le guşti, să le tragi pe/ nas sau să ţi le injectezi, prin/ fumul vetrei strămoşeşti şi prin licărirea flăcărilor, care le/ luminează chipurile înflorite” (Substanţe interzise). Drumurile poetului duc, toate, în lăuntrul său îngheţat, într-un spaţiu ermetic, în parcela K , unde „se simte mort un pic”, în tovărăşia unui cîine galben, vagabond, vestitor al morţii şi călăuză spre lumea de dincolo, a unui cocor alb, „simbol al singurătăţii mele, iubito” şi a unei ciori, figurînd moartea şi tenebrele: „nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,/ acum stă în ogradă cu ochii în gol şi/ îmbată ciorile cu ţuică, le dă pîine înmuiată în ţuică,/ pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gît,/ i-a desfăcut ciocul şi cogîlţ, cogîlţ.../ N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a/ cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cîrciuma/ din sat - noaptea, cioara se transformă/ în femeie tînără. El/ şi-a pregătit totul pentru înmormîntare, hainele,/ pînzele de pus în coşciug, coşciugul” (Ce i-a mai rămas).
Parcela K pe care o desenează drumurile poetului nu e doar un spaţiu al identificării vieţii în carte – textul ca viaţă şi viaţa ca text –, o temă frecventă în poezia de azi ci, mai mult încă, e soarta, despre care Liviu Ioan Stoiciu vorbeşte cu înţelesul vechi al fixării viitorului, al scripturii; ce e azi şi ce va fi în 2030, de pildă, a fost scris, spune poetul în Cum e scris, aşa va fi, soarta se decide în simplul gest al întoarcerii unei pagini, dar şi în aşezarea cărţilor ghicitoarei ori a biletelor de papagal, „bileţele ale sorţii”, cum le numeşte întrun poem cu acest titlu. Totul e scris şi citit, ce e scris trebuie să se întîmple, iar cînd protagonistul liric din Substanţe interzise nu înţelege textul, moare un pic, se dematerializează „înainte de soroc”: astfel: „Fizician, totuşi, nu metafizician, citeşte ce scrie pe/ cruce, nu-i vine să creadă, visează?/ Un pumn în plină figură îl trezeşte - ce cauţi, bă, aici,/ în cimitir, la ora asta (dacă era în/ noaptea de Înviere mai înţelegea, aprindea o/ lumînare la morţi, dar aşa?). În cimitir, unde găsea/ particule cu care se întîmpla să/ interacţioneze pe unde ai intrat? Pe poartă, să trăiţi, eu/ sunt... A, tu erai... Ţi-ai schimbat coafura./ Era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cît/ o fi plătit, că are ăsta un talent să/ mă sperie, l-ai iertat, mi-a dat bani de băut. Nu/ se mai ruşinează de urît./ Bea la cîrciuma din colţ, cu cine se aşază la masa/ lui, e nebunul cartierului - fost / profesor universitar, paznic la cimitir după ce-a/ ieşit de la mititica,/ a fost acuzat de viol dar făcea politică pe invers,/ săracul./ Ajuns în halul ăsta pentru că nu- şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/«grup arhaic de iniţiaţi», cum le spunea .../ Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor” (Din parcela K). Şi nu acesta e scrisul, o linie în zigzag, amintind de aţa morţilor?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara