Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Eugenio Montale de ---

Dizarmonie şi renaştere

Opera l-a consacrat pe Montale (Genova 1896 – Milano 1981) nu doar ca poet, ci şi ca pe un maître à penser, oricum ca pe-un reper estetic şi civic în vremuri de restrişte. Debutând în deceniul doi al veacului XX, clasicizantul Montale, înrâurit de rezoluţiile ermetice ale unui Parronchi sau Luzi, interferează cu neorealismul unui Pasolini sau cu neoavangarda generaţiei botezate i nuovissimi (Giuliani, Pagliarini, Sanguineti etc.). Cel din urmă avatar al scriiturii sale este dicţiunea profetică, epigraful şi aforismul în chip de jurnal, marcate de biografism şi sarcasm, comportamente tipice pentru cultura postmodernă.
Montale slujeşte poezia veacului său vreme de 65 de ani ca martor, actor şi senzor al unei crize istorice şi existenţiale (războaie, dictaturi, coşmarul atomic) care a marcat ireversibil Ocidentul. Confruntându-se în primul rând cu lipsa semnificaţiei şi a sensului vieţii, poetul aruncă în joc marile sale metafore revelatorii, un intens, subversiv contrapunct în care se întrunesc consternarea, perplexitatea, disidenţa, opoziţia. Fapt e că arsenalul imaginarului său a intrat în istoria poeziei şi în conştiinţa publică încă în timpul vieţii poetului, fie că era vorba de peisajul mediteranean al Liguriei din „Ossi di seppia” (1928), un corespondent în linie simbolică al Ginestrei leopardiene, de valorile cardinale ale Florenţei umaniste din „Le occasioni” (1939), fie de poezia din „La bufera e altro” (1956) datorată etapei milaneze a unui Montale confruntat cu efectele noii societăţi de masă şi ale consumismului frenetic. Opţiuni tematice personalizate de inconfundabila grifă stilistică montaliană.
Nu lipsite de importanţă sunt figurile feminine care au însoţit rând pe rând cărţile poetului. Spre deosebire de adolescentina Arletta ce duce cu gândul la leopardiana Silvia aflată sub semnul fatalităţii, Clizia (nimfă iubită de Apollo), inspiratoarea „Prilejurilor”, este o emblemă a intelighenţiei, culturii şi civilizaţiei occidentale, mai precis a temelor iudeo-creştine. Irma Brandeis, de origine ebraică mitteleuropeană, îl va cunoaşte pe poet la Florenţa în calitate de cercetătoare americană a operei lui Dante. Sub semnul erosului şi vitalităţii carnale va sta în schimb coliziunea dintre Montale (la 53 de ani) şi tânăra poetă Maria Luisa Spaziani, zisă Volpe; cumpătatul autor de motete şi madrigale dă frâu liber eului pătimaş, convertindu-se la idolatria formelor feminine, de care până şi Sf. Anton a fost ispitit. După mai bine de zece ani de tăcere, Montale revine în peisajul poetic cu volumul „Satura” (1962) aflat sub auspiciile unei noi muze, zisă Mosca, nu alta decât Drusilla Tanzi, soţia sa vreme de câteva luni şi în curând moartă, dar cu care mai avusese o rundă de iubire cu mulţi ani în urmă (perioada ’27 – ’39). Departe de a avea puterea de seducţie a Vulpii sau farmecul intelectual al Cliziei, Mosca este totuşi un partener tutelar de dialog, obstinat şi critic, gata să-l apere pe poet de obscenitatea masificării invazive şi de ipocrizia falselor elite. Mitologia psihoexistenţ ială din cărţile de tinereţe anticipă şi include aventura metafizică din cărţile de maturitate. Poetul ce realizează condiţia de proscris a subiectului sensibil aflat în dizarmonie cu realitatea social-istorică, nu-şi refuză totuşi o cât de firavă speranţă de renaştere: „Credinţa mea e-atât de mare că mă simt ca pe rug ; fireşte / cine-o să mă vadă va zice uite un om de cenuşă / fără să priceapă că renăşteam.”
Revoluţionând limbajul poetic al vremii încă impus de stilemele dannunziene, cât şi de cele pascoliene, fructificând din mers experienţa simbolistă şi expresionistă europeană, Montale revizitează modelul dantesc, inclusiv procedurile alegorice, lexicale şi prozodice ale divinului florentin. Dacă vom adăuga şi empatica admiraţie pentru poetica lui T.S. Eliot, ne explicăm gradul sporit de dificultate al poeziei lui Montale în comparaţie cu poezia unui Saba sau Ungaretti, mai „umană”, mai respirabilă, parcă. După ce i s-a decernat Premiul Nobel (1975), Montale renunţă la structurile articulate tematic, oferind culegeri în formă de note de jurnal, fragmente şi diverse, titlurile acestora fiind pe măsură: „Jurnal din ’71 şi din ’72” (1973), „Caiet pe patru ani” (1977), „Alte versuri şi poezii risipite” (1981).
Între „trâmbiţele de aur ale solarităţii” Mediteranei şi poezia ultimilor ani în formă de epitaf, sentenţe, stoice mesaje exorciste, s-a scurs o viaţă de om. Concluzia: de vreme ce limbajul este doar pe jumătate zeu şi nu aduce mântuirea fiindcă nu ştie nimic despre noi şi nici despre sine, fireşte, „ gândim tot cu creierul nostru omenesc, chiar şi când pătrundem / în neomenesc”

Prezentare şi traducere de Geo Vasile

OSSI DI SEPPIA

Lămâii

Ascultă-mă, poeţii-ncoronaţi
Se mişcă numai printre plante
Cu nume rar întâlnite: buxus, ligustru sau acant.
Mie, sincer să fiu, îmi plac drumurile ce se-nfundă
În râpe ierboase, cu băltoace
Aproape secate unde-nhaţă băieţii
Câte-un firav ţipar:
Ulicioarele de-a lungul şanţurilor:
Ce coboară printre moţurile trestiilor
Traversând grădini printre lămâi.

Mai bine dacă zarva păsăretului
Conteneşte-nghiţită de azur:
Căci se aude mai clar murmurul
Ramurilor prietene în văzduhul aproape neclintit:
Şi noima acestei miresme
Ce nu ştie să se desprindă de pământ
Picurându-ne-n piept o gingăşie muncită.
Aici vrajba descumpănitelor
Patimi ca prin minune-amuţeşte,
Aici avem şi noi cei sărmani partea noastră de-avere
Adică mireasma lămâilor.

Vezi, în aceste tăceri când lucrurile
Se lasă-n voie şi par gata
Să-şi dea în vileag cel din urmă secret,
Te-aştepţi uneori
Să decoperi vreo hibă-a Naturii
Al lumii punct mort, veriga slăbită,
Firul de descurcat care-n sfârşit să ne poarte
În miezul unei adevăr.
Privirea discerne-mprejur
Mintea ia urma, dezbină, pune de-acord
În parfumul ce se revarsă
Până spre asfinţitul zilei.
Sunt tăcerile-n care se vede
În orice umbră ce se-ndepărtează
O stingherită Zeitate.

Dar amăgirea conteneşte şi timpul iar ne-aduce
În zgomotoasele cetăţi din care-azurul se arată
Doar zdrenţuit, acolo sus printre cornişe.
Ploaia istoveşte pământul, apoi; se-nteţeşte
Plictisul iernatic peste case,
Lumina devine tot mai zgârcită – se zgârceşte şi sufletul.
Când într-o bună zi printr-o poartă întredeschisă
Printre copacii din curte
Ni se arată galbenul lămâilor;
Iar gerul din inimi dispare,
Şi-n piept ne ropotesc
Cântările lor
Goarnele de aur ale solarităţii.


Falset

Esterina, cei douăzeci de ani bat la uşă,
Surcenuşiu nor
Ce puţin câte puţin te-nchide-n el.
Îţi dai seama dar nu te temi.
Afundată te vom vedea
În fuiorul de fum pe care vântul
Îl sfâşie sau înteţeşte silnic.
Apoi din şiroitul cenuşii o să ieşi
Mai arămie ca oricând
Chipul tău scrutând intens o aventură
Îndepărtată ce te aseamănă
Arcaşei Diana.
Urcă cele douăzeci de toamne,
Te-nvăluie trecute primăveri;
Anume pentru tine răsună
O prevestire în sfere-elizee.
Nici vorbă de ecoul
Unei căni plesnite!; rogu-mă să ai parte
De-un negrăit concert
De zurgălăi.

Nesiguranţa zilei de mâine nu te-nspăimântă.
Graţioasă te-ntinzi
Pe stânca lucioasă de sare
Şi la soare îţi coci mădularele.
Aminteşti de şopârla
Neclintită pe stana pustie;
Pe tine te pândeşte tinereţea,
Pe ea laţul de iarbă-al puştanului.
Apa-i tăria ce te căleşte,
În ea te regăseşti şi renaşti:
Ne gândim la tine ca la o algă, ca la o piatră,
Ca la o fiinţă marină
De care sărătura mării nu se-atinge
Tu ai dreptate ! Nu-ţi mohorî
Cu vane-nchpuiri ziua surâzătoare de azi.
Voioşia ta e deja gajul a ce va să fie
Şi dintr-o clătinare de umeri
Pui la pământ cetăţi ale neştiuteie zile de mâine.
Te scoli de jos şi-naintezi pe puntea
Scurtă, deasupra bulboanei în clocot:
Profilul ţi se gravează
Pe un fundal de perlă.
Şovăi la capătul scândurii ce dârdâie,
Apoi râzi, şi ca smulsă de-un vânt
Te-azvârli în braţele
Divinei prietene ce te prinde.

Ne uităm după tine, noi din stirpea
Celor ce rămân pe pământ.


LA BUFERA E ALTRO

Mic testament

Ceea ce noaptea mi se năluceşte
În calota cugetului meu,
Urmă sidefie de melc
Sau corindon de sticlă strivită,
Nu e lumină de biserică sau atelier
Pe care s-o vegheze
Un cleric roşu sau negru.
Doar acest curcubeu pot
Să-ţi las mărturie
Despre-o credinţă la care-am ţinut cu tărie,
Despre-o speranţă care-a ars mai domol
Decât o buturugă-n vatră.
Păstrează-i pudra după oglinjoară
Atunci când tot ce e lumină se va stinge,
Hora drăcească se va înteţi
Şi-un Lùcifer posomorât va coborî pe-o proră
A Tamisei, Hudsonului, Senei
Scuturându-şi aripile de bitum, pe jumătate
Rupte de-osteneală, să-ţi spună: e ceasul.
Nu e o moştenire, o amuletă
Care să poată îndura asediul musonului
Pe firul de păianjen al memoriei,
Dar o istorie nu dăinuie decât în cenuşă
Şi supravieţuirea n-o afli decât prin săvârşire.
Semnul era temeinic: cine l-a distins
Nu poate să dea greş de vrea să te găsească.
Oricine-şi recunoaşte pe ai lui: mândria
Nu era izolare, umilinţa nu era laşă,
Văpaia cea plăpândă, camuflată
din cuget nu era o scăpărare de chibrit

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara