Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Europa, dragostea mea de Vladimir SIMON



Minciună frumoasă, adevăr urât

Ca majoritatea celor născuţi şi alfabetizaţi în mileniul trecut, pentru mine Europa a însemnat tărâmul făgăduinţelor, proiecţia imaginară a tuturor plăcerilor interzise de regimul ceauşist: cărţi şi filme subversive, produse comerciale de scurtă şi lungă durată, în cantităţi şi varietăţi nesfârşite, libertate absolută de mişcare şi exprimare. Mărturisesc că prima întâlnire concretă cu Europa, în 1997, mi-a întrecut aşteptările. Trebuia să ajung la Consiliul Europei. Traseul se compunea din două etape: Bucureşti-Frankfurt cu avionul, Frankfurt-Strasbourg cu autobuzul. Chiar la ieşirea din aeroport, m-am urcat în autobuz. Pe drum, parcurs cu o viteză constantă de 100 km pe oră, am avut parte de un peisaj mohorât cu nori şi multă umezeală gri, prin nimic atrăgător. La un moment dat, însă, eu, cel care până nu demult făceam cerere sfioasă organelor competente să-mi elibereze paşaportul personal ca să pot pleca în Bulgaria, văd pe marginea drumului un stâlpişor cu o placă pe care scria: Frankreich. La câţiva metri mai încolo, o alta, la fel de modestă, pe care scria: France. În goana maşinii, dacă nu eram atent, puteam pierde momentul ieşirii dintr-o ţară şi intrării în alta. Şocul a fost unul cultural. Îmi imaginam că dezacordurile dintre două ţări între care n-a fost niciodată un secol întreg de pace nu pot fi eliminate prin ştergerea unei linii de demarcaţie, totuşi faptul mi s-a părut spectaculos. La puţină vreme după acest eveniment memorabil în biografia mea, am ajuns în Eschternach, o mică localitate din Luxemburg unde mi s-a recomandat să nu beau cafea, că nu e grozavă. Cafeaua bună o găseam la capătul celălalt al unui pod mititel nu mai lung de 30 metri. Acolo, însă, nu mai era Luxemburg, era Germania. Trecerea graniţei ca să bei o cafea, iată ce mi-a desăvârşit şocul cultural european. La permeabilitatea frontierelor trebuie să adaug şi ritualul de întâmpinare din magazine. Când intram într-un magazin, aveam impresia că eu şi numai eu sunt cel aşteptat demult, primit cu zâmbete largi şi declaraţii privind sprijinul necondiţionat în alegerea produselor. Fireşte, nu sunt atât de naiv să cred că atitudinea chiar era sinceră, dar preferam zâmbetul fals al comercianţilor europeni, grimaselor neprefăcute ale vânzătorilor de acasă. Generalizând, m-am încredinţat că marea diferenţă dintre Europa la care visam şi România în care trăiam este că acolo minciuna e frumoasă, iar aici adevărul este urât. Sigur, zece ani mai târziu, frontierele interioare ale Europei nu mai sunt atât de imperceptibile, autobuzul dintre Frankfurt şi Strasbourg se opreşte între ţări şi, uneori, este şi controlat de poliţişti, iar zâmbetul fals al vânzătorilor s-a veştejit. Explicaţia involuţiei? Probabil, tragedia de la 11 septembrie 2001 şi extinderea marii Europe până la Caucaz. Nu insist. Ceea ce contează este că diferenţele între noi şi ei au rămas acute. Geografic, politic, economic, cu toate controversele şi nuanţările, Europa este o realitate. Dar cultural? Putem vorbi de aspiraţii, mentalităţi, tradiţii, patrimoniu comun? Unde începe şi unde se termină harta spirituală a continentului?


Doar în afara Europei eşti european

O prietenă plecată demult din România în Statele Unite ale Americii şi-a adus întâia oară în România fiica în vârstă de zece ani, născută la Los Angeles. Pe tot parcursul şederii în ţară, copilul a suferit. Nu-i plăceau străzile întortocheate şi înguste din Bucureşti, nici băile lipsite de multiple utilităţi precum cele americane, nici oamenii, nimic. Fiind binecrescută, nu se plângea, dar chinul ei era vizibil. Nu participa la discuţii, stătea tot timpul retrasă într-un colţ şi citea. Dacă era întrebată cum se simte, răspundea cu un oftat sfâşietor: "I am fine, it's ok". După două săptămâni, mama o anunţă că vor părăsi Bucureştiul ca să ajungă la Frankfurt unde se vor întâlni cu tata. Fetiţa se interesează cu prudenţă: "Unde este Frankfurt?" În Germania, i se răspunde. Şi Germania? În Europa. Atunci nu s-a mai putut stăpâni şi a izbucnit în plâns: "Nu mai vreau în Europa!" Pentru mine, martor la această întâmplare, supărarea fetei faţă de Europa a fost un neaşteptat prilej de satisfacţie. Iată, am zis, în fine, văzute dinspre America, România şi Germania sunt în egală măsură europene, Frankfurt e mai aproape de Bucureşti decât de Los Angeles, ceea ce, să recunosc, până atunci nu mi se părea evident. Că identitatea Europei trebuie privită din exterior pentru a căpăta sens mi s-a confirmat citind introducerea lui Umberto Eco la Raportul final al dezbaterii privind "Bruxelles-capitală europeană" (2001). Umberto Eco exprimă ceea ce doar simţise fiica prietenei mele: "Iubesc Franţa, pe care o consider ca pe o a doua patrie, ca mulţi dintre nativii din Regiunea Piemont. Dar când sunt în Franţa mă deranjează multe aspecte din cultura şi tradiţiile franceze. Am aplecare către Germania pentru că sunt căsătorit cu o nemţoaică dar, de asemenea, probabil tocmai din această pricină, îi suport greu pe nemţi. Şi la fel se întâmplă cu multe dintre ţările europene. Dar când aterizez în America şi mă confrunt în New York cu aspecte ale "stilului de viaţă american" mă simt acasă numai printre europeni. Doar astfel descopăr cât de european sunt. Doar în afara Europei devin patriot european". Din această perspectivă, definiţia Europei este o definiţie negativă: Europa nu este America. Ca să avansezi, însă, o definiţie afirmativă trebuie să descoperi dacă există o trăsătură comună la varietatea adeseori contradictorie de culturi, credinţe, limbi, mentalităţi şi tradiţii care coexistă în spaţiul geografic european.


Europa - un proiect cultural paradoxal

Am consemnat trei tentative programatice de a soluţiona problema identităţii europene. Două dintre acestea s-au întemeiat pe violenţă, au impus o viziune unică menită să elimine prin dictat diferenţele. Mă refer la fascism şi la stalinism, încercări eşuate. A treia soluţie este cea exprimată de Convenţia Culturală a Consiliului Europei din 1954. Documentul este mărturia unui exerciţiu intelectual superlativ al înţelepţilor din cele zece state fondatoare ale organizaţiei. Convenţia culturală transformă o dificultate insurmontabilă, anume diversitatea halucinantă a culturilor şi limbilor europene, într-o valoare privilegiată. Altfel spus, în loc să încerce găsirea (imposibilă) a unor trăsături comune, Convenţia Culturală proclamă cu mândrie starea de fapt: da, Europa este diversă şi în chiar această diversitate rezidă identitatea ei şi valoarea ei. Punerea în relaţie a culturilor, stabilirea de punţi de comunicare vor determina percepţia unităţii acestei diversităţi. Altfel spus, numai în urma întâlnirilor şi a dialogului diferenţele vor fi acceptate de toţi europenii drept valori comune. Asumarea Convenţiei Culturale Europene a devenit premisă a dobândirii calităţii de membru al Consiliului Europei. În treacăt menţionez, că România a semnat Convenţia abia în 1991. Convenţia Culturală lansează un proiect fără îndoială seducător, dar aflat încă în stadiul dezideratului: unitatea diversităţii, concilierea prin cunoaştere şi voinţă de comunicare a două realităţi antagonice. Dacă e să privim în jurul nostru, deocamdată, prevalează manifestarea, uneori chiar sângeroasă, a diversităţii şi diferenţelor, dacă ar fi să mă refer doar la istoria recentă a fostei Iugoslavii. Nu ştiu dacă voi mai trăi clipa când "unitatea în diversitate" va fi caracteristica efectivă a Europei. Ştiu însă că până atunci trebuie să trăim în regimul diversităţii, că ne place sau nu, dacă nu dorim să repetăm tentativele (eşuate) de felul fascismului sau stalinismului.


Atitudinea timidă a Uniunii Europene

În primul Tratat al Comunităţii Europene (de la Maastricht) este inclus şi un articol, unul singur, privind cultura. Preluând de la Consiliul Europei ideea diversităţii ca expresie a bogăţiei spirituale, articolul 128 al Tratatului (devenit 151 în versiunea de la Amsterdam) insistă asupra mecanismului de punere în valoare a acestei diversităţi. Altfel spus, fiecare stat membru are datoria de a conserva şi dezvolta cultura proprie. Din însumarea valorilor specifice fiecărei culturi în parte se naşte bogăţia spirituală a Europei în totalitate. Este obligaţia fiecărui stat de a finanţa programele şi proiectele culturale şi nu a conducerii unionale. Uniunea are doar menirea d e a sprijini colaborarea, dialogul, schimbul de valori dintre culturi. E bine de ştiut că orice articol de tratatul comunitar generează un program concret care să-l concretizeze. Şi articolul privind cultura a constituit premisa unor măsuri practice de realizare: programele Kaleidoscop, Raphael, Ariane, Programul Cultura 2000 (în perioada 2000-2006), iar acum Cultura 2007-2013. Administraţia de la Bruxelles nu a fost foarte generoasă cu finanţarea acestor programe: în prezent tot programul, pentru toate ţările, vreme de şapte ani, dispune de 425 milioane de euro. Comparate cu zecile de miliarde alocate dezvoltării industriei sau agriculturii, resursele destinate proiectelor culturale sunt derizorii. Banii sunt atât de puţin încât par a avea mai degrabă o semnificaţie simbolică. Şi, într-adevăr, cultura are, din perspectiva politicii unionale, un sens simbolic. Nu este vorba de desconsiderare. Statele europene au decis să investească cu precădere în efortul de armonizare a reglementărilor în sectoare care îngăduie standarde comune: economie, finanţe, justiţie, medicină, cercetare, comerţ, industrie, agricultură, servicii. Cum să încerci să stabileşti reguli în cultură? Cum să transformi un Leonardo da Vinci, un Balzac, un Brâncuşi în norme pentru toate statele? Astfel, Uniunea Europeană pare că mizează în construcţia identităţii europene pe economic şi legislativ. Vom avea aşadar tipologii europene identice de ingineri, bancheri, judecători... Cultura este doar tolerată în acest proces, ce-i drept însă, cu multă bunăvoinţă.