Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Europa şi România într-un film de aventuri de Ioana Pârvulescu


România şi Europa şi-au dat rendez-vous. Mai sînt trei ani lungi, dar care vor trece, vorba poetului, «ca clipe», pînă la momentul fericit cînd cele două personaje se vor reîntîlni, se vor saluta, îşi vor strînge mîna sau se vor îmbrăţişa, fiecare după fire şi protocol. Această întîlnire stabilită într-un viitor apropiat, însă într-un timp al imprevizibilului mi-a amintit de un film de aventuri văzut în copilărie, cu două personaje, doi bărbaţi care, tot aşa, stabiliseră o întîlnire. Era o comedie fără pretenţii la care am rîs în hohote, împreună cu toţi ceilalţi spectatori. Am rîs numai de unul dintre personaje. Cum se ştie, singurul care nu rîde deloc într-o naraţiune comică este protagonistul.

Era vorba de doi prieteni vechi, un englez şi un francez, care nu se mai văzuseră de multă vreme. Pentru că situaţiile prin care trec cele două personaje pînă la întîlnirea lor mi se par analoge cu cele ale României (pe post de francez) şi cu cele ale Europei (englezul), voi povesti filmul aşa cum mi-l amintesc acum, în spiritul, nu în litera lui, improvizînd atunci cînd memoria nu mă ajută. Filmul avea happy end, cum se şi cuvine în comedii, ceea ce mă face să fiu totuşi optimistă şi în legătură cu personajul România.

Ajuns la Paris după mulţi ani, un englez prezentabil pune mîna pe telefon şi-l caută pe bunul său prieten francez, de la care nu mai avusese vreun semn de ani de zile. Spre deosebire de britanic, de silueta lui bine proporţionată, ca de statuie, de chipul lui atrăgător şi impenetrabil, parizianul se arată a fi un orăşean tipic, rotunjit de traiul sedentar, casnic, pe figura căruia emoţiile se citesc ca-ntr-o carte deschisă. Englezul face economie de cuvinte, răspunde monosilabic, umbră de zîmbet, insesizabilă încruntare – introvertire. Francezul turuie dezlînat, se ambalează, face declaraţii despletite, rîde, se laudă, exclamă şi-şi şterge lacrimile. Dar prietenia dintre ei e autentică, ţin unul la altul. Cei doi îşi dau, în fine, întîlnire: urmează să facă împreună o călătorie lungă, luînd acelaşi tren de la Gara Lyon, în seara aceleiaşi zile, la ora 22.37. Se bucură mult că se vor revedea şi că vor călători împreună. Prezenţa la întîlnire e socotită de amîndoi o chestiune de onoare, adică una de viaţă şi de moarte. Să nu cumva să întîrzii, spune Jean, mai prăpăstios din fire, vezi să nu te încurci prin oraşul ispitelor, pe la vreo femeie, ştii că trenul n-aşteaptă şi ştii că eu te-aştept. Nu te teme, eu voi fi cel care ajunge primul, spune James, ca orice apărător al noţiunii de «punctualitate englezească», tu ai obiceiul să cam întîrzii, dacă-mi aduc bine aminte. Pentru cei doi problemele încep imediat ce pun receptorul în furcă.

În camera de hotel a englezului pătrund doi inşi înarmaţi. Îl ameninţă şi îi cer servieta diplomat. James se aruncă asupra lor, scapă după cîţiva pumni bine plasaţi, dar servieta îi este furată de un al treilea şi al patrulea şi al cincilea, nu se ştie de unde răsăriţi. Începe o cursă infernală pentru regăsirea servietei: şofînd la volanul celor mai rapide maşini din lume, fugind cu picioarele cele mai iuţi din lume, agăţat cu o mînă de bara helicopterului, zburînd cu avioane care explodează imediat ce pilotul s-a aruncat cu paraşuta. Spectatorul a înţeles imediat că englezul lucrează pentru Scotland Yard sau ceva şi mai şi, că de el depinde binele tuturor (care bine stă ascuns în servieta lui) şi că nenumărate grupări şi grupuri de interese ale răului vor să-l distrugă. Din cînd în cînd, între două explozii, eroul se uită la ceas, cu înţeles: întîlnirea de la gară, stabilită cu bunul Jean, trebuie onorată.

În timp ce James străbate sute de kilometri, e ameninţat cu arme sofisticate, prins, legat cu funii de mătase împletite-n şase, dezlegat, scăpat, urmărit, dibuit, rănit, vindecat, fără ca vreun cuvînt de revoltă să-i scape de pe buze şi fără ca figura lui să exprime altceva decît calmul şi încordarea pozitivă, pentru francez încep, de asemenea, mari probleme. Prima este că i se strică fermoarul de la valiza burduşită cu toate hainele din şifonier. Asudînd şi opintindu-se din toate puterile, o leagă cu nişte curele care se rup şi sînt înlocuite cu altele, mai solide, într-o ploaie de văicăreli şi cuvinte colorate. Trebuie să-şi scoată totul din geamantan, să o ia de la capăt de cîteva ori, de fiecare dată mai nervos şi mai deprimat. Toate astea îi iau jumătate din zi (în acest timp prietenul său străbătuse kilometri de asfalt-apă-aer şi întîlnise zeci de adversari), iar Jean se uită din cînd în cînd la ceas cu îngrijorare, căci întîlnirea cu James trebuie onorată. Cheamă deci din timp un taxi, dar nu găseşte nici unul disponibil, e oră de vîrf. Merde, spune Jean, pas possible, hein? şi coboară în stradă gîfîind cu toate bagajele, rostogolindu-le pe scări cu un zgomot infernal, spre spaima vecinilor. Cînd văd mormanul de bagaje, taximetriştii întorc capul şi pun aparatul de pe liber pe ocupat. În fine, o maşină prăpădită, cu un şofer prăpădit opreşte în dreptul călătorului prăpădit, care e acum cu nervii la pămînt. După trei-patru încercări nereuşite, cei doi găsesc, ca Stan şi Bran, un mod de-a încăpea în maşină cu grămada de bagaje cu tot. Taxiul porneşte, dar ghinion, tocmai drumul ales e blocat şi trebuie să facă un ocol enorm, pe un traseu mai lung, mai greu şi mai aglomerat. Aparatul, desigur taxează. Jean se uită de la ceasul maşinii la cel de mînă şi înapoi. Nu se ştie care dintre ele îl sperie mai tare. La un moment dat maşina se opreşte fără motiv: ça y est! spune şoferul cătrănit, pană. Schimbă repede cauciucul, ce mai stai, spune Jean disperat. Tocmai asta e, spune şoferul, n-am roată de rezervă. Jean îşi coboară bagajele şi face auto-stopul. După încă douăzeci de minute de chin psihic de neînchipuit, opreşte lîngă el un şofer inimos. După încă zece minute de tocmeală acceptă să-şi schimbe traseul şi să-l ducă pe Jean la gară, nu pe gratis, se-nţelege. Trebuie spus că, în film, planurile cu Jean şi cele cu James alternau în mod semnificativ, că prietenii treceau prin situaţii critice simultan, ieşeau din ele deodată şi că se uitau la ceas cam în acelaşi timp.

Finalul: după ce străbate, într-o zi, mări şi ţări şi scapă de zeci de ori de la moarte, după ce îi învinge pe cei răi şi predă servieta celor buni, James ajunge punctual la gară. Arată bine, îşi îndepărtează o scamă invizibilă de pe haină, e, fireşte, calm ca un englez. Se uită pe peron, nu-şi vede prietenul şi doar o sclipire a ochilor îi trădează îngrijorarea. În timp ce îşi aprinde o ţigară, soseşte şi Jean, cu un singur bagaj din patru, arătînd într-un hal fără de hal, cu hainele în dezordine, chinuit: «Nici nu ştii prin cîte am trecut azi ca să ajung aici, spune el, e de neimaginat cîte mi s-au întîmplat!» Şi începe să se laude cu isprăvile lui.

Trist e numai că, în film, ziua cea mai grea a fost, într-adevăr, a lui Jean, iar drumul cel mai greu de suportat a fost cel banal, cel lipsit de strălucire, de acasă pînă la gară. Dar asta pe mine, ca spectator, nu m-a interesat atunci.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara