Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
"Evreul imaginar" şi "evreul real" la români de Cătălin Constantin


"Evreul imaginar" şi "evreul real" la români


Mai multe articole din ultimii ani şi studiul "Evreul imaginar" versus "evreul real", inclus în volumul Mithos & Logos, anunţau faptul că Andrei Oişteanu pregăteşte un amplu tratat de imagologie, dedicat reprezentării evreului în cultura tradiţională românească. Apărută de curând, la Editura Humanitas, cartea Imaginea evreului în cultura română depăşeşte, cu siguranţă, aşteptările cititorilor. în primul rând, cadrul cercetării este mult lărgit: autorul urmăreşte, în context comparativ est-central european, geneza şi evoluţia stereotipurilor din cultura populară, care compun portretul fizic, profesional, moral, intelectual, mitic şi magic al evreului, precum şi modul în care acestea supravieţuiesc, deghizate sau violent afirmate, în cultura "înaltă" şi în discursurile antisemite ale politicienilor de azi.
Teme grave, pe care unii le evită cu diplomaţie, tabuizate, cum e toleranţa la români, sunt studiate de Andrei Oişteanu cu o îndemânare care stârneşte uimire, cu atât mai mult cu cât, dacă nu luăm în calcul cele câteva încercări de la sfârşitul secolului al XIX-lea, studiul său este un unicat. Supuse constrângerilor cenzurii şi mascate sub denumirea unor domenii înrudite, ca etnologia şi folclorul, studiile româneşti de antropologie de dinainte de '90 au fost extrem de puţine; şi cele de după '90 rămân, consecinţă a golului căruia i-au urmat, destul de evazive în formulări. Or, cartea lui Andrei Oişteanu te face să crezi că antropologia culturală şi studiile de imagologie etnică au fost, în România, nu marginalizate, ci înfloritoare. Altfel, e greu de crezut că un astfel de studiu erudit, subtil, critic în formulări, polemic, inteligent, e posibil. Dar, iată, el e cu putinţă şi Andrei Oişteanu a descoperit, se pare, secretul analizei detaşate, nepărtinitoare, a unor idei care niciodată n-au fost tratate cu suficientă detaşare.
Analiza comparativă se desfăşoară pe patru direcţii importante: o privire diacronică, ce urmăreşte evoluţia în timp a clişeelor care structurează "portretul-robot" al evreului; o contextualizare geoculturală ce presupune comparaţia cu imaginea evreului în alte culturi tradiţionale est şi central europene; o comparaţie etnică care are în vedere statutul pe care alte etnii îl au în imaginarul popular românesc; în fine, o analiză a aspectelor preluate de "antisemitismul intelectual" din "antisemitismul popular", precum şi a situaţiilor în care, reformulate şi ideologizate de presă, unele clişee se reîntorc în spaţiul cultural care le-a generat. Andrei Oişteanu îşi asumă serioase riscuri (şi cititorul înţelept va aprecia valoarea acestor riscuri), pentru că citează discursuri antisemite ale unor figuri politice contemporane cu ceva succes. Cititorul va regăsi, de asemenea, în structura lucrării, opoziţia consacrată de studiul din Mithos & Logos, dintre "evreul imaginar" şi "evreul real".
Tehnica de arheolog a autorului, ce descoperă documente inedite şi surse uitate, este dublată de o muncă de detectiv. Indiferent de riscuri, Andrei Oişteanu merge până la capătul ideii şi, pentru a ajunge la o concluzie, formulează mai multe ipoteze. Aşa procedează, de exemplu, atunci când încearcă să descifreze sensul vechii credinţe româneşti "Când te întâlneşti cu un jidan îţi merge bine". Optează pentru una dintre ipoteze, cu precauţie şi capacitatea de a-şi convinge cititorul. Măcar o precauţie trebuie, totuşi, să-şi ia şi acesta din urmă atunci când citeşte: de a nu uita că, din moment ce cartea prezintă stereotipurile imaginate de români, subiectul cărţii este nu atât evreul, cît românul, pentru că "avem nevoie de ei pentru a ne defini mai bine pe noi".

Andrei Oişteanu - Imaginea evreului în cultura română; studiu de imagologie în context est-central european; ediţie ilustrată; Bucureşti, Humanitas, 2001. 472 p.







Rudele bunului sălbatic...


Toată lumea are impresia că înţelege perfect modul în care funcţionează într-o societate, oricare ar fi ea, instituţii universale ca relaţiile de rudenie. Şi totuşi, lectura unor studii antropologice pe această temă poate zdruncina opinii ferme: codul cultural al rudeniei în aşa-numitele societăţi primitive este atât de complex şi de diferit faţă de al nostru, încât o astfel de lectură are valoarea unui exerciţiu de autoanaliză şi autodefinire. Structură şi funcţie în societatea primitivă este unul dintre studiile clasice al antropologiei pe tema rudeniei, iar autorul lui, A.R. Radcliffe Brown, este considerat unul dintre reprezentanţii de frunte ai antropologiei sociale şi ai curentului cunoscut sub numele de funcţionalism.
Publicată pentru prima dată în 1952, Structură şi funcţie... reuneşte articole în care atenţia antropologului britanic se îndreaptă în două mari direcţii: asupra problemelor generale, teoretice, ale studiului societăţii primitive şi asupra unor probleme concrete, ce ţin de analiza relaţiilor de rudenie în comunităţi "exotice". Două sunt ideile fundamentale care structurează cercetarea şi discursul lui Radcliffe Brown - orice cultură sau orice societate reprezintă rezultatul final al unei succesiuni unice de accidente istorice, iar metoda de analiză propusă este cea a analogiei dintre viaţa organică şi viaţa socială. De aici se dezvoltă conceptul de funcţie, implicând noţiunile de structură şi proces, cu acelaşi sens ca în fiziologie.
Sunt analizate sisteme de rudenie foarte diverse, autorul distingând două tipuri principale, pe care le numeşte "dreptul mamei" şi "dreptul tatălui". Cititorul va descoperi articole extrem de interesante despre importanţa pe care o are la unele popoare relaţia dintre fratele mamei şi fiul surorii, despre succesiunea patriliniară şi cea matriliniară, sau despre un tip de rudenie cu totul special, cum sunt "relaţiile glumeţe", care presupun "o pretinsă ostilitate şi o reală prietenie". Cititorul, care are în faţă, practic, prima traducere pe această temă, va remarca, poate, şi asemănări frapante ale faptelor descrise cu obiceiuri ale popoarelor imaginare ce populează, în filmele SF, lumi extraterestre. Nu e o coincidenţă, dar explicaţia nu trebuie căutată nici în sfera inconştientului colectiv; autorii unor astfel de filme s-au inspirat din studii antropologice despre primitivi, iar faptul vorbeşte, poate, despre limitele imaginaţiei atunci când compune portretul Celuilalt.

AR. Radcliffe Brown - Structură şi funcţie în societatea primitivă; Eseuri şi discursuri; cuvânt înainte de E.E. Evans-Pritchard şi Fred Eggan; trad. din engleză de Roxana Călinescu şi Liliana Ciobanu Harhas; Iaşi, Polirom, col. "Plural"; 2000. 208 p.







...şi rudele noastre


O primă ediţie a cărţii Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie a apărut în 1987 şi a primit premiul S.Fl. Marian al Academiei Române; acesteia, ediţia nouă îi adaugă o substanţială prefaţă. Un loc important îl ocupă aici teoretizarea problemei contextului faptului de folclor, autorul distingând două tipuri de context: unul cultural, mai larg, şi unul situaţional sau comunicaţional. Interesant e faptul că studiul "păţeşte" ceea ce teoretizează. Prefaţa de la noua ediţie a cărţii aduce o serie de "lămuriri", imposibile înainte de '90, creează, deci, un context comunicaţional diferit, pentru că studiul se citeşte altfel atunci când gândurile autorului devin explicite. Pe de altă parte, prima ediţie a fost victima contextului cultural şi politic. Cum ea urma să apară imediat după vizita la Bucureşti a lui Gorbaciov, care l-a acuzat pe Ceauşescu de "nepotisme", autorul a fost nevoit să schimbe titlul şi să asiste la apariţia cărţii într-un tiraj pe care îl defineşte drept "confidenţial".
La acea dată, antropologia era în România un cuvânt căruia cu greu îi putea fi asociată o realitate. Or, cea mai amplă secţiune a cărţii lui Nicolae Constantinescu realiza o excelentă sinteză asupra principalelor probleme şi teorii ale rudeniei, aşa cum fuseseră formulate în literatura de specialitate antropologică din Occident (inaccesibilă nu numai publicului larg, ci şi specialiştilor), cu trimiteri constante la sistemul românesc de înrudire. Astăzi receptarea fenomenului s-a schimbat, deşi cea mai mare parte a cărţilor citate de autor sunt, în continuare, netraduse în română.
în ultima secţiune a cărţii, intitulată Reflexe ale relaţiilor de rudenie în folclorul românesc, Nicolae Constantinescu analizează, pornind de la textul literar popular, relaţiile ce se stabilesc în interiorul familiei tradiţionale româneşti. Textul popular e, din această perspectivă, un metatext: prin intermediul lui sunt "citite" aspecte ale unor realităţi uneori dispărute. Autorul se opreşte asupra relaţiei dintre părinţi şi copii, cea mai firească şi cea mai veche relaţie care îi uneşte pe oameni, dar şi asupra unui tip special de rudenie - instituţia năşiei, definită ca "rudenie spirituală". Pornind de la câteva texte rituale, nupţiale, şi de la proverbe licenţioase, Nicolae Constantinescu încearcă să refacă, în afara oricăror altor mărturii documentare, rolul pe care naşul îl avea în noaptea nunţii, de iniţiator sexual al tânărului mire. Demonstraţia este extrem de convingătoare, pentru că ea intră în sistemul de relaţii specific comunităţii tradiţionale şi are marele merit de a trece peste inhibiţiile de natură tematică, morală, ce caracterizează lucrările academice.
Nicolae Constantinescu - Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie; ediţie revăzută; Bucureşti, Univers - col. "Excellens"; 2000. 248p.





"El este din neamul meu"


în condiţiile în care traducerile lucrărilor clasice ale antropologiei sunt puţine, despre studiile lui Arnold van Gennep apărute în română se poate spune că deţin un record: după Riturile de trecere şi Formarea legendelor, Editura Polirom a publicat o a treia carte a celebrului antropolog - Totemismul, subintitulată Starea actuală a problemei totemice. în ciuda subtitlului, pe care ediţia română îl menţine, oarecum derutant, abordarea problemei nu mai e actuală.
Data pătrunderii cuvântului totem în limbile europene poate fi stabilită cu precizie: 1791, an în care negustorul englez J. Long traduce prin "el este din neamul meu" cuvântul totem, preluat din limba ojibwa, a unei populaţii amerindiene de la nord de Marile Lacuri. Un secol mai târziu, conceptul antropologic era fundamentat, în 1910 apare lucrarea lui Frazer, Totemism şi exogamie, iar în 1962 avea să apară o altă lucrare definitorie - Totemismul astăzi, a lui Lévi Strauss. între aceste două momente, studiul lui van Gennep marchează perioada de tranziţie: antropologul prezintă critic toate teoriile despre totemism, de la 1791 până la 1920, an când apare lucrarea sa, exhaustivă şi savantă prin excelenţă.
Unei prime părţi teoretice, care urmăreşte analiza fenomenului de la teoria concepţională a lui Frazer la cea psihanalitică a lui Freud, îi urmează alte două părţi în care autorul descrie fenomenul, în toată complexitatea lui. Acuzată mai târziu de către Lévi Strauss de o parţială înţelegere a fenomenului şi taxată drept părtinitoare, lucrarea uimeşte totuşi prin bogăţia informaţiei şi marchează o semnificativă deplasare de accent: autorul tinde să subordoneze totemismul nu complexului religios, ci socialului.
Arnold van Gennep - Totemismul, Starea actuală a problemei totemice; studiu introductiv de Lucia Berdan; trad. din franceză de Crina Ioana Berdan; Iaşi; Polirom - col. "Plural"; 2000. 256 p.