Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Exercitii de demistificare de Alex. Ştefănescu




Când s-a renuntat la emisiunile Monicăi Lovinescu de la "Europa Liberă", am avut senzatia că în literatura română s-a stins lumina. (Ceva asemănător am mai simtit numai atunci când Nicolae Manolescu a abandonat cronica literară.) Si a trebuit să treacă mult timp până să mă obisnuiesc cu noua situatie.
Monica Lovinescu nu mi s-a înfătisat niciodată - asa cum li s-a înfătisat altora - ca o prezentă dictatorială si inhibantă în viata literară, ci ca un cititor ideal, cu o constiintă atotcuprinzătoare. Dacă există un asemenea cititor, fie si unul singur, merită să scrii. Dacă nu, nu.
Principala caracteristică a personalitătii Monicăi Lovinescu o constituie nu ambitia de a impune un punct de vedere, ci luciditatea. Este vorba de un refuz al "betiei de cuvinte" învătat de la tatăl său, care, la rândul lui, l-a învătat de la Titu Maiorescu. Lipsa de iluzii n-are, în acest caz, nici o legătură cu cinismul. În mod numai aparent paradoxal, lucida Monica Lovinescu este patetică, angajându-se existential în practicarea spiritului critic.
Poate rămâne cineva lucid chiar si atunci când vorbeste despre sine? Monica Lovinescu dovedeste că da, printr-o carte de memorii de multă vreme asteptată si de curând apărută, La apa Vavilonului. Memorialistei nu-i tremură de emotie mâna cu care tine stiloul atunci când îsi evocă propria copilărie. O priveste pătrunzător pe fetita care stătea fără să scoată un cuvânt în fata unui abecedar, în timp ce tatăl ei, unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai vremii, o îndemna să pronunte legat sunetele C-U-C. Scena, de un umor irezistibil, este antologică:
"Deasupra literelor era desenată o pasăre neagră privind cam fioros de pe ramura unui pom. C-U-C rostea tata calm, îndemnându-mă să repet după el: C-U-C. Silabiseam si eu, ce să fac? După vreo două-trei aplicatii practice, tata a hotărât brusc să treacă la stadiul superior. Si s-a precipitat: - acum repede, spune-le împreună, repede, auzi, hai, ce astepti?! Deodată singură, pierdută, neîntelegând ce mi se cere, zbătându-mă fără ajutor, am aruncat o privire panicată pe ilustratia din abecedar spre pasărea tuturor nenorocirilor mele si am spus într-un suflu: Cioară. Chiar asa, Cioară în loc de Cuc. S-a lăsat o mare tăcere. Ca la Judecata de Apoi a tuturor abecedarelor. După care, cu pasul lui cel mai ferm (nu se glumea în casa noastră cu cultura), tata s-a dus s-o cheme pe mama si din pragul usii, arătându-mă cu degetul, a lansat: 'ia-ti fiica de aici: e o imbecilă'."
Cu această detasare îsi priveste Monica Lovinescu copilăria si, în continuare, tineretea. Propriul ei jurnal - din 1941 si până în 1947, anul expatrierii - i se pare "prost, romantios, sentimentaloid", iar dacă uneori îl citează este numai pentru a-si aminti anumite situatii si a le descrie din nou, din perspectiva omului matur care este azi.
Cine nu-si mistifică existenta are dreptul (moral, dar si artistic) de a demistifica existenta celor din jur. Portretele pe care memorialista le face unor contemporani ai săi (unii dintre ei monstri sacri ai literaturii) sunt exercitii de demistificare, care nu alunecă niciodată într-o satiră ieftină. Imaginile conventionale îsi pierd conventionalismul si se însufletesc. Este ca si cum cineva ar sterge o oglindă aburită.


Istoria unei angajări politice



După cum reiese din aceste pagini de memorii, scrise cu o fervoare intelectuală si cu un talent literar care îl captivează pe cititor ca un roman de Huxley sau Giraudoux, Monica Lovinescu n-avea deloc în tinerete intentia să se consacre unei lupte politice si încă unei lupte politice de o viată. Era pe atunci dominată de dorinta de a cunoaste si a experimenta tot ce apărea nou si interesant în spatiul culturii - în literatură si teatru, în muzică si film. Stabilită la Paris, în l947, se si apropie, de altfel, de cercurile care promovează teatrul de avangardă, scriind cronici dramatice si regizând spectacole pe gustul unor tineri nonconformisti. Alături de Nicolas Bataille, stabileste registrul regizoral în care vor fi montate decenii la rând piesele lui Eugen Ionescu, aflat el însusi imediat după război în perioada afirmării ca dramaturg.
Ce anume o determină pe această tânără de familie bună - obligată de istorie să părăsească o tară în care cei de familie bună deveniseră indezirabili - să se angajeze în lupta anticomunistă, în loc să se desfete, la Paris, cu tot ceea ce îi oferea cultura? Ce anume o face pe această posibilă Jeni Acterian să iasă din pasivitatea observării atente si inteligente a lumii înconjurătoare pentru a se împotrivi în mod declarat răului? Lectura romanului 1984 al lui Orwell? Sentimentul că mama ei, pe care o iubea mai mult decât pe sine, rămăsese prizoniera unei tări comuniste? Atasamentul fată de civilizatia românească dinainte de război, cunoscută prin intermediul stilului intelectual practicat la cenaclul "Sburătorul"?
Fără îndoială toate acestea au contat, într-un fel sau altul, însă motivul principal l-a constituit revoltătoarea opacitate a opiniei publice din Franta fată de relatările transfugilor din Europa de Est. Memorialista reconstituie cu sarcasm tragicul malentendu:
"Într-adevăr, dacă în viata politică părea a domina dreapta, intelectualii nu numai că se situau la stânga, ci erau, în majoritate, deja sovietizati mintal. Cine n-a încercat - asa cum au făcut-o câtiva dintre noi - să 'deschidă ochii' intelectualilor de aici si să-i sensibilizeze la tragedia semenilor din Est, văzându-se respins ca fascist de îndată ce se declara anticomunist ('l'anticommuniste est un chien', spunea drăgălas Jean-Paul Sartre), nu-si poate da seama de climatul în care s-au instalat primii exilati."
Înarmată doar cu propria ei energie intelectuală - este adevărat, inepuizabilă -, Monica Lovinescu declară asadar război comunismului. Este un război pe care îl va purta de una singură sau făcându-si aliati, înregistrând mari pierderi si multumindu-se doar să viseze victorii. Dar este un război pe care în cele din urmă, împotriva celor mai pesimiste previziuni, îl va câstiga.

Arta portretului



Cartea are o indiscutabilă valoare documentară. Suntem introdusi în lumea exilului românesc, ni se dă posibilitatea să cunoastem îndeaproape personalităti ale culturii franceze, ca Raymond Aron sau André Malraux, aflăm ce lupte de idei se desfăsurau pe scena vietii publice pariziene în deceniile sase si sapte. Si mai frapantă este însă valoarea literară a memoriilor. Autoarea stie să povestească alert întâmplările dramatice (de exemplu trecerea granitei sub amenintarea pustilor unor soldati analfabeti si autoîngroparea într-un morman de cărbuni dintr-un tren de marfă), să descrie panoramic multimi în miscare (cum ar fi multimile de demonstranti mobilizate de stânga franceză), să efectueze un du-te-vino între prezentul si viitorul naratiunii, pentru a face cunoscută din timp evolutia celor situati la un moment dat în prim-plan.

Un adevărat tur de fortă îl constituie portretizarea unor personaje foarte greu de portretizat, ca Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Maria Botta, Sorana Gurian sau Constantin Virgil Gheorghiu. Atitudinea fată de aceste personaje merge de la duiosie până la respingere, de la admiratie până la dispret, însă totul în limitele sobrietătii si bunului-gust.
"Tata - povesteste Monica Lovinescu - mi se părea un urias din toate punctele de vedere. Degeaba mă vâram eu la Fălticeni în cosul lui de hârtie, sau la Bucuresti mă cătăram pe fotoliul său, inventând cele mai năstrusnice si stupide diminutive. Lui E. Lovinescu să-i susuri la ureche 'tăticontule', ideea mi se pare acum delirantă. Nu si atunci. Nu si lui: mă accepta pesemne ca pe pisica noastră persană, Djala (adusă cu avionul de Cella Delavrancea din Egipt), prin blana căreia îsi trecea mâna când scria la birou. Cu conditia să nu-l surprindă cineva, cu toate că întreaga casă stia că locul Djalei, acordat de tata, era pe biroul lui când scria. Dacă se deschidea usa, gonea pisica, negându-i astfel orice farmec baudelairian. O pudoare zbârlită pe care o înteleg prea bine: mi-a trecut-o si mie."
Extraordinar acest instantaneu al criticului de mare autoritate care a contribuit decisiv la modernizarea literaturii noastre! Memorialista îl vede de sus în jos, din perspectiva copilului, asa cum nu l-a mai văzut nimeni (iar dacă l-a văzut, n-a reusit mai târziu să-l descrie). Dragostea ei filială nu tulbură cu nimic linia elegantă a portretului.
La fel de elegantă este însă si linia portretului pe care Monica Lovinescu i-l face lui Petru Dumitriu, semnatar al unui mereu în vigoare pact cu diavolul si practicant al unei sincerităti perverse: "Nici nu vă puteti închipui - ne spunea el cu delectare - ce canalie am putut să fiu, mult mai mare decât afirmati voi!" Iar mărturisirea aceasta o făcea chiar în timp ce se pregătea pentru noi trădări... La un moment dat - îsi aduce aminte autoarea cărtii - Petru Dumitriu a dispărut din Paris. "O încercare de regăsire de sine prin Isus Cristos, a declarat el. N-am nici un motiv de a nu-l crede, chiar dacă referirile la religie devin, în ultimele sale texte, laborios de repetitive. Parcă ar vrea să se convingă singur. Ce e mai veridic: această ipostază de pocăit recuperat de Dumnezeu sau imaginea lui pe un platou de televiziune (în emisiunea lui Bernard Pivot) unde seamănă cu Portretul lui Dorian Gray, întru atât îi apărea fata de brăzdată cu ridurile unor păcate pe care poate nici nu le-a săvârsit?"
Este un adevărat noroc pentru un scriitor să se fi reflectat, fie si timp de o clipă, în constiinta Monicăi Lovinescu. Înseamnă că măcar timp de o clipă a fost înteles.
Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Bucuresti, Ed. Humanitas, col. "Memorii-Jurnale-Convorbiri", 1999 (memorii referitoare la perioada 1947-1964). 280 pag.