Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Exiguum Etimologicum de Cosmin Ciotloş


În poezia lui, Dan Coman se arată sedus de mirajul limbilor necunoscute ori chiar inexistente. Îndatorate unui idiom coborât cu hârzobul din alte lumi, cărţile lui, fireşte, nu răspund la nici o întrebare, dar, mai mult decât atât, nu lămuresc nici un cuvânt. (Aşa stăteau lucrurile în primul său volum, din 2003, anul cârtiţei galbene, aşa continuau exploziv, doi ani mai târziu, în ghinga. Cât despre titlul singurei antologii publicate de el până acum, d great coman, acesta nu e decât în aparenţă lumesc.) O atare înclinaţie deviant lexicologică, filtrată mărunt prin grilă surrealistă, l-a condus, cu siguranţă, la elaborarea delicatului Dicţionar Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani). Convenţia e mai întâi instituită, prin toţi porii, şi abia apoi răsturnată. Ideea de colecţie structurată sobru precedă ideea de poezie a gesturilor imprevizibile. Pagina de gardă a volumului, ortografiată în premieră cu majuscule, e, la rândul ei, destul de grăitoare. Coman îşi normează şi îşi protejează, chiar dacă arbitrar şi halucinant, trezoreria lingvistică. E un semn al conştiinţei.

Inventarul acestui vocabular improvizat pare, totuşi, consistent: lâu, lăţuştă, lămulită, Mala, zită, tlinda, zboale, pentlu, tă, ale, godont-godont, ţţţ-ţ, ţţţ-ţ, luku-luku, ţuku-ţuku, etc. Acesta nu e decât substratul. Nucleul dur. Căci mai există şi împrumuturi. Aproape orice titlu, de la particulă până la sintagmă, reprezintă, astfel, o intrare concludentă în Dicţionarul Mara: nopţile mici, luna, noile dimineţi, supă de pui, viaţa la trei săptămâni, aerul, frica, chicco, nurofen, baia, vorbele mari ale omului, alăptarea, musafiri, măr cu biscuiţi, plapuma, jucării, pampers, degeţica, tatăl (după cinci zile), începutul. Există, pe lângă multiplicităţile de sensuri, şi omonimii, de vreme ce titlul unui poem se pretează la repetiţie.

Vom avea, aşadar, în ce priveşte poemul de dragoste, două determinări. Nuanţele merită puse sub lentilă etimologică. La propriu: "noi suntem părinţii marei// şi noi, părinţii marei, doar uneori// şi doar foarte scurt// ne desprindem de mara// şi doar pentru a ne scoate repede-repede// dragostea din corp// cum ai scăpa ascuns şi fără zgomot// într-o batistă de pânză." (pag. 43) Iar la figurat, trei pagini mai jos: "peste zi e cum nu se poate mai bine, căci peste zi/ noi suntem omuleţii de pluş/ şi vine mara-ntre noi şi ne îmbracă şi ne piaptănă/ şi ne dă uşor cu palma la fund/ vine mara şi călare pe nişte răţuşte de plastic/ ne pune să plutim în cafea// peste zi e cum nu se poate mai bine căci peste zi/ noi suntem albă ca zăpada şi cu cei şapte pitici/ şi vine mara-ntre noi şi ne deşurubează mâinile şi/ ne de­şurubează picioarele şi desfăcându-ne burţile/ scoate toţi câlţii şi toată vata din noi// peste zi e cum nu se poate mai bine// noi numai noaptea când mara a ador­mit în sfârşit// atunci ne strecurăm iute sub plapu­mă/ şi în tăcere ne izbim iute unul de altul/ ca două pulpe de pui." (pag. 46)

Egotismul rugos şi fluiditatea minimală sunt trăsăturile distinctive ale celui dintâi. În schimb, în cel de-al doilea, altera pars se face simţită şi e ascultată cu sfinţenie. Nu e singurul loc în care Mara deţine cheia mecanismului discursiv. Un foarte frumos poem (dacă nu chiar cel mai frumos) aduce cu sine, o dată în plus, aceeaşi imagine de o vitalitate electrică: "la oamenii mari dimineaţa e altfel: doar/ din reflex mai ducem acum ceaşca la gură şi doar un caimac prăfuit mai suflăm înainte/ de-a ne preface că bem/ iar fumul iese din ţigară numai dacă învârtim de cheiţă,// fumul acesta de pluş în care fetiţa nu se poate lovi.// da, am crescut mari şi ca la toţi oamenii mari/ şi la noi corpurile folosesc doar ca să ne recunoască fetiţa/ şi folosesc doar pentru a înainta cât de repede-nspre ea// nişte mecanisme sigure de îngrijit mara// mara care tocmai a împlinit doi ani// aşa e începutul şi la început dragostea e când faci/ ceai laricol, când n-are febră fetiţa, când zace tlinda/ stai liniştit că-i dau eu laptele şi-o învelesc şi-o plimb eu// căci la oamenii mari e cu totul altfel/ după doi ani capul lor e mereu/ învelit într-o faşă de lemn/ iar sub burţi nu mai găseşti decât/ un foarte mic loc pentru baterii// şi oamenii mari doar cu baterii dintr-astea/ mai pot trăi unul lângă altul/ şi doar dacă e măcar un copil distanţă între ei// acesta e începutul şi pentru început/ să lăsăm câteva clipe capul în jos." (pag. 82)

Acesta e ultimul poem al cărţii lui Dan Coman. Ar fi putut fi dispus şi la început, aşa cum îl recomandă numele, sau oriunde altundeva în corpul subţire al Dicţionarului Mara. De altminteri cred că, într-un anume sens, el chiar se deplasează, imprevizibil, traversând, generos şi revigorant, câte un poem palid. (Cum e, în fond, frigul, care se întinde, episodic, în trei secţiuni, pe un traseu de blockbuster mai degrabă incongruent cu poezia de până acolo. Indiciat scrupulos, poemul în cauză amplifică perspectiva ludic ştiinţifică. E unul din puţinele sale merite.)

Ce nu intră în lexiconul patern al lui Coman? Cafeaua, de exemplu. Absenţa e de natură să nedumerească serios. Deşi apare mai peste tot în interiorul poemelor, nici un titlu nu-i e, aşa cum s-ar cuveni, rezervat. Dedus exclusiv din text, ritmul e totdeauna susţinut. Uneori, corpul se încăpăţânează să nu mai zacă în sicriul fraged al cafelei (godont-godont), alteori ţipetele Marei trădează o pasiune congenitală pentru cafea (nopţile mici), alteori apar mic dejunuri calme în care nu mai rămâne loc pentru cafea (noile dimineţi), alteori mirosul tatălui e pentru Mara la fel de confuz pe cât e cel al cafelei Jakobs pentru găini (viaţa la trei săptămâni), alteori calvarul maternităţii e măsurat de ibricul de cafea (frigul). E clar ce vreau să spun.

Mai puţin ostentativ, coffea arabica degajă, pentru Dan Coman, aceeaşi energie poetică pe care (tot într-un volum al colecţiei Rotonda a Editurii Cartier), Radu Vancu o obţinea din alcooluri. Ritualul primitiv al fierberii înlocuieşte, aici, chimismul modern al distilării. Lipsa lui dintre articolele explicite ale Dicţionarului e o probă pentru maniera, mereu adiacentă, în care Coman îşi concepe volumele de poeme. (Aici se aseamănă cel mai mult, dintre congenerii săi, cu Teodor Dună. Catafaziile acestuia erau, în ciuda bunei orchestrări morfologice, nici mai mult, nici mai puţin decât nişte insistente sondări de ferment arhetipal.)

Tentaţia arhetipului există şi la Coman. El e, în definitiv, un tată profund. Levitaţia, frecventă aici, e o consecinţă a înrădăcinării. Poza călătorului care rătăceşte, folositor, cu o oaie pe umeri are izvoare în scenariile semitice. Alipirea trece, de la un moment încolo, în metamorfoză: "nici nu deschid bine ochii şi iată-mă legat de un copil/ ca de-un ţăruş în mijlocul sufrageriei./ în picioare nu pot sta, până la fereastră nu pot ajunge/ iar cafeaua doar o amuşin aşa cum ar face/ orice fiinţă cu năravuri de oaie.// Din când în când la mică distanţă de noi/ trece tlinda şi-atunci îmi ridic uşor mâna/ şi-mi strecor degetele peste capotul ei/ ca un ortodox blajin/ peste hainele preoţeşti în timpul liturghiei.// apoi ore în şir nemişcat/ cu degetele astea la frunte.// de-acum gata, îmi spun, gata.// sunt tată.// şi capul meu se apleacă deasupra acestei propoziţii exact ca o oaie în dreptul unei ceşti de cafea." (pag. 62)

I s-ar putea imputa lui Coman, cu rea voinţă, gradul de estompare a formulei poetice din acest volum. Catastrofele se consumă, alături de Mara, într-un registru de joasă intensitate. Eu unul nu m-aş lega numaidecât de asta. (Sunt destui poeţi, chiar dintre cei tineri, înzestraţi cu o disponibilitate specială pentru tonurile vocale maximaliste. După cum sunt destui îndeajuns de pregătiţi să modifice, infinitezimal, datele realului până la nivelul unei lirici, deja dominante, a cotidianului. Şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă, Coman ar fi avut o poziţie stilistică incomodă.) Ce am să-i reproşez cu adevărat e, cu referire strictă la câteva poeme, laxismul limbajelor. Culpa nu ţine de intenţie, ci de eficienţă. Pur şi simplu, uneori nu-i iese pe-a lui. Ca în acest manifest cu musafiri: "sunt doar trei zile de când au adus-o pe mara acasă/ şi iată-i cum deja aşteaptă pe la uşi./ trei zile şi eu mai speriat decât şi-ar putea închipui// trei zile şi ei deja mara şi ce face mara şi de ce mara/ şi n-am ce face/ le deschid uşa şi/ îi împing repede-repede în sufragerie apoi/ mă cufund adânc în fotoliu/ şi-i privesc nerăbdător cum îşi toarnă cafeluţa pe gât." (pag. 32)

Oricum, spre deosibire de Magnumul hasdeian, acest Exiguum ajunge cu bine, uneori chiar cu foarte bine, la capăt.