Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

tema lunii: Forme ale exilului:
Exilul ca ascultare: poetul într-o a doua limbă de George Szirtes

Poezia înseamnă ascultare intensă. Intensitatea nu trebuie să fie planificată sau conştientă: ea poate fi asemuită cu ideea de a prinde cu auzul, ceva ce s-ar putea întâmpla accidental, aşa cum intrăm pe o uşă şi ne trezim că oamenii din cameră vorbesc despre noi fără să-şi dea seama că suntem prezenţi. Brusc, limba pe care o folosim atât de familiar în fiecare zi capătă o greutate şi o densitate mai mari. Fiecare mică nuanţă de sens dobândeşte semnificaţie, o semnificaţie pe care nu o putem lesne defini, dar care ni se adresează într-un mod aproape jenant de nud.

Poezia este ca atunci când auzi din zbor o limbă, ca atunci când tragi la ea cu urechea când ţi se adresează fără prezenţa ta fizică şi imediată. E ca şi cum nu am fi acolo, sau am fi devenit altceva, o urmă în universul susţinut de limbă.

Nu există nici un scop utilitar în a prinde din zbor cu urechea. Spionul Stasi din filmul Viaţa altora prinde totul cu urechea şi ar trebui să-şi pună la treabă ascultarea, dar atunci când iese din coconul utilităţii, al funcţiei, al consecinţei, acel spion devine uman, o fiinţă umană recogniscibilă şi tragică.

Vocile pe care le auzim în poezie nu sunt cele ale altor oameni, sau mai degrabă sunt mai mult decât vocile altor oameni. Fiind umani şi prin aceasta ambiţioşi, am putea chiar crede că vocile sunt cele ale universului care îşi vorbeşte sieşi. Astfel, ascultăm cu respiraţia tăiată atunci când devenim, din simple urme în univers, fiinţele omeneşti care suntem.

Limba pe care o ascultăm este limba pe care o auzim sau o citim, ori o auzim cântată în fiecare zi. În poezie, este un amestec de vorbire şi de cântec fără muzică, de parcă vorbirea ar fi cântecul.

În cartea sa clasică despre exilul din limbă, scriitoarea de origine poloneză Eva Hoffman ne spune cum, mutându-se din Cracovia ei la Vancouver, cuvintele pe care le ştia şi care erau pline de sens şi muzică au fost înlocuite de noi cuvinte care nu aveau nici o istorie, profunzime sau muzicalitate.

„Râu în poloneză era un sunet vital, scrie ea, energizat cu esenţa noţiunii de râu, a râurilor mele, sau cu a fi scufundat în râuri. «Râu» în engleză e rece – un cuvânt fără aură.”

Chiar şi mai neliniştitor, ea descoperă că limba îi afectează şi modul de a percepe oamenii:

„Umbra verbală acoperă feţele, gesturile acestor oameni cu un fel de ceaţă. Nu le pot traduce în ochiul minţii mele.”

Acestea sunt dificultăţile tranziţiei: frigul şi estomparea afectează atât mintea, cât şi trupul. Este totuşi vorba de Eva Hoffman, care scrie în engleză, într-o engleză excelentă, suplă, literară. Mai târziu, desigur, dar este aceeaşi persoană, sau cel puţin suficient de aceeaşi persoană ca fata de treisprezece ani pe care şi-o aminteşte.

Bineînţeles că vorbeşte despre memoriile lui Nabokov, Vorbeşte, memorie, dar ar fi putut vorbi la fel de bine despre operele lui Nabokov în engleză în general: proza sa fabuloasă, deliciul lui faţă de exotismele limbii în care şi-a făcut cuib cu atâta voluptate.

Asta deoarece atunci când eşti în apă şi când te-ai obişnuit cu frigul şi cu ceaţa, există compensaţii. Eu vorbesc desigur ca poet într-o a doua limbă, obligat aşadar să argumenteze valoarea exilului.

Exilul este însă un termen prea facil. El sugerează un act politic al cărui subiect este exilul. Expulzat din casa sa, poetul pierde contactul nu numai cu limba sa, ci şi cu societatea a cărei limbă fusese a sa şi, lucru poate la fel de important, cu toate acele elemente care constituie o identitate. Nu trebuie să mergem prea departe, desigur, pentru a găsi cel mai apropiat şi mai faimos exilat, Ovidius Naso. Nu voi cita mult din el aici, deoarece sunt sigur că o vor face alţii, dar ar fi prostesc şi nepoliticos să nu o fac, aşa că iată câteva versuri din Tristia, Cartea a V-a, Partea XII:

„Locuiesc într-un loc înconjurat de nenumăraţi duşmani,
Şi mai presus, imaginaţia mi-i tocită, uzată
de lunga nefolosinţă, şi mult inferioară a ce fusese odată.
Un câmp ce nu-i împrospătat ades de plug
nu va produce altceva decât buruieni şi scaieţi.”

Imaginaţia măcinată şi topită de lunga nefolosinţă, câmpul nearat. Ovidius scria desigur din exil, în limba sa originară, şi e clar că Tristia nu sunt doar buruieni şi mărăcini.

Şi Dante a fost exilat, şi există o listă lungă pe poeţi şi alţi scriitori care scriu de dincolo de casă, dincolo de câmp, dincolo de palatul de nervi al împăratului, unde trebuie să locuiască un scriitor.

Dacă eşti deja scriitor în momentul în care te-ai exilat; dacă în momentul plecării câmpul, palatul de nervi este deja locuit, consecinţele pot fi sumbre. Pe de altă parte, chiar în această situaţie, poate fi posibil să câştigi ceva.

Limba pe care o auzim ni se pare proaspătă, nouă şi uşor nefamiliară. Această nefamiliaritate – exotismul pe care îl găsim la Nabokov, eleganţa pe care o descoperim la Hiffman – poate fi comparată cu primul nostru simţ al limbii atunci când am învăţat-o în copilărie. Asta ne poate face să fim greoi uneori, dar poată căpăta o strălucire şi o claritate neatinse de folosinţă comună. Noua limbă a scrisului străluceşte pe măsură ce creştem în ea. Este delicioasă noua jucărie, un palat strălucitor al nervilor.

Vorbind pentru mine însumi, eram doar un copil când ne-am părăsit casa. Fiind în interiorul exilului – asta dacă accept acest mare termen romantic – îţi vine greu să vorbeşti despre el. Uneori mi se pare că poemele pe care le construiesc în engleză, palatul meu de nervi, seamănă mai degrabă cu clădirea de locuinţe din Budapesta în care am locuit. Uneori mi-e teamă că nu se potrivesc cu peisajul englezesc.

Uşă pe jumătate deschisă, cuvintele într-auzite, râul, apa rece, câmpul arat, palatul de nervi: recursul natural al poetului la metaforă este atât un avantaj, cât şi o povară. Vorbim în metafore pentru că ele sunt palatul de nervi în care locuim. Nu scăpăm de primele realităţi ale copilăriei noastre în ceea ce priveşte corporalitatea şi limba. Cealaltă metaforă a mea, urmă din univers, este totuşi mai mare decât blocul meu de la Budapesta sau decât palatul de nervi. Persoana care aşteaptă la uşă, într-auzind limba care i se adresează, îşi reaminteşte de condiţia sa de a fi afară. În acest sens, noi suntem toţi exilaţi.

(Traducere din limba engleză de Roxana Dascălu)

(0)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara