Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critică Literară:
"Există ,jurnal public"? de Cosmin Ciotloş

În ciuda titlului amăgitor, acest Jurnal II (Editura Teşu, 2006) al lui Mihail Sebastian nu este, de fapt, un jurnal. Şi nici nu e tocmai - propriu vorbind - o carte scrisă de autorul Ultimei ore. Fără a se intersecta cu celebrul Jurnal publicat în 1996 de Editura Humanitas, ea reprezintă rezultatul încercării lui Teşu Solomovici de a reuni, sub forma unor note diaristice, toate fragmentele de publicistică având miză cât de cât personală ale lui Sebastian. Astfel, cronici literare publicate între 1926 şi 1945 în Cuvântul, Revista Fundaţiilor Regale, România literară, Rampa, Contimporanul, Universul literar, Viaţa Românească, Vremea etc. sunt citite din prisma lectorului avid de mărturisiri şi mutate în categoria confesiunii.* Ca mai întotdeauna, însă, în asemenea situaţii, atenţia parcurgerii nu ţine loc de îndreptăţire.

Cel mai la îndemână reproş care s-ar putea face acestui op vizează - fireşte - titlul, revendicându-se indiscret de mult din adevăratul jurnal. E imposibil să ignorăm relaţia directă de aparentă continuitate care se creează voit între cele două cărţi. Un titlu cheamă pe altul, iar un succes aduce după sine un alt succes. Este o lege implicită de promovare, aplicată cu destulă inteligenţă, o mutare bună în ceea ce priveşte un anumit tip de marketing. Ar fi naiv, vetust sau ipocrit să fim prea rapid scandalizaţi de aşa ceva. Până la urmă, nu există nici o culpă gravă într-o simplă strategie. Ba încă într-una una dejucată. Cu atât mai mult cu cât, încă de la răsfoire, cartea dezvăluie munca întru totul onestă a lui Teşu Solomovici. Un surâs - nu lipsit totuşi de simpatie - e, cred, o reacţie emoţională suficientă.

Rezervele mele vin dintr-o altă direcţie, care priveşte construcţia teoretică a acestui volum. Subintitulat "jurnal indirect", încadrat (în prefaţă) în specia incertă a "jurnalului public", conceptul rămâne în final neexplicitat. În Cuvântul înainte, Solomovici lămureşte - şi aşa difuz - doar ce nu este Jurnal II. Evident, prin raportare la acela autentic: "Deosebit de Jurnalul publicat de Humanitas, care este unul intim, scris fără martori, fap de singurătate, încercarea unui om de a fi faţă în faţă cu el însuşi şi de a se trage la răspundere pentru actele sale, lucrarea unui om care sapă greu galerii care să ducă spre sine însuşi, spre realităţile lui cele mai profunde şi mai ascunse, acest Jurnal II a fost scris de Mihail Sebastian cu numeroşi martori, care au fost cititorii revistelor la care a lucrat sau a colaborat." Luate pe rând sau laolaltă, întrebările naturale care se ivesc nu capătă, de aici, nici un răspuns concludent. Dar pot cu uşurinţă naşte speculaţii. Cum şi de ce se poate transforma un text publicistic într-un pasaj de jurnal doar printr-o grilă de lectură impusă cumva din afară ? Probabil criteriul principal care acţionează este acela al calendarului (în termenii lui Maurice Blanchot), al ritmicităţii expunerii. Ar trebui atunci să asistăm la o convertire integrală a unui gen într-altul, la o înglobare a oricărui text de presă în ampla sferă a diaristicii. Ca să nu mai vorbim de proza foiletoanelor. Sau de poeţii cu respiraţie sacadată, ca Arghezi.

Apoi, în ce măsură e inspirat să suprapunem data apariţiei unui articol cu aceea a redactării lui ? E drept că de cele mai multe ori intervalul e relativ scurt, dar asta nu-l face mai puţin semnificativ. Iar atunci când sunt la mijloc câteva reviste cu perioade diferite de apariţie, deja ordonarea devine aleatorie. Încă o chestiune de neocolit e gradul în care o cronică literară aplicată poate constitui un veritabil act confesiv. Sunt argumente să confundăm francheţea unei evaluări estetice sau contextuale cu sinceritatea unei introspecţii ? Am senzaţia că, în definitiv, procedeul ar fi mai adecvat în cazul unui text poetic decât, iată, unuia de critică literară. Deşi un dram de umor al autorului sabotează, în ambele exemple, asemenea răstălmăciri.

Din această perspectivă, un pasaj extrem de interesant (şi subminant totodată) mi se pare un articol legat de "pozele" scriitorilor. În toate sensurile. Sebastian pune în centru umorul pentru a-l deturna tot prin umor: "Mă amuză grozav fotografiile scriitorilor. Oamenii aceştia care - măcinaţi între cele mai deşarte vanităţi - s-ar cuveni să preţuiască inutilitatea atitudinilor se comportă în faţa obiectivului ca în faţa unei eternităţi imediate şi pipăite. Au pozele lor o gravă trăsătură de statuă municipală şi o voită concentrare interioară, indicată elementar de un deget potrivit sub bărbie şi de un altul rezemat pe tâmplă, ca o floare la ureche. Dar, cu deosebire şi din toate, mă bucură poza domnului Topârceanu. O anume fotografie, pe care o puteţi găsi des în sumarul revistei, îl arată pe cel mai fericit poet al nostru într-o haină militară cu trei bumbi mari de alamă lucitoare, cu o pieptănătură corectă, spiritualizată de un cochet cârlionţ şi cu un admirabil surâs de circumstanţă." (Cuvântul, 28 iunie 1928). Schimbând ce e de schimbat, am putea afla cam care e atitudinea cititorului român în faţa unui jurnal: o curiozitate nestăpânită, vecină deseori cu credulitatea. Atât de nestăpânită, încât vede diaristică chiar şi acolo unde nu prea e de văzut.

Să urmărim, în sfârşit, două cazuri care bulversează serios noţiunea - oricum fragilă - de "jurnal public". Construită fiind, de la bun început, în opoziţie cu aceea de jurnal intim, nu ne-am aştepta să întâlnim zone comune. Totuşi, celebrele fragmente legate de vacanţele montane ale lui Sebastian, de fervorile novicelui în schi, publicate în România literară din ianuarie 1937 îşi găsesc locul fără probleme şi într-o parte, şi-n cealaltă. La polul opus al acestei instabilităţi, citarea unor scrisori adresate lui Camil Petrescu în cuprinsul acestui Jurnal II nu mai ţine de gazetărie, ci de o - totuşi - dimensiune privată a dialogului. Din acest moment nu numai primul termen al sintagmei "jurnal public", ci şi determinantul său, devine discutabil.

Agreabile şi pasionante unul câte unul, textele semnate de Mihail Sebastian ne revelează un gazetar şi un critic loial judecăţilor sale. Cartea în ansamblu are trăsăturile unui enorm exerciţiu de lectură fascinată şi minuţioasă întreprins de Teşu Solomovici. Cu un eşafodaj teoretic destul de precar, Jurnal II rămâne doar o variantă marginală de abordare a unei opere publicistice vaste. Pusă corect, problema nu e dacă vom descoperi aici un alt Sebastian decât acela din Jurnalul său intim, ci dacă vom da peste unul sensibil diferit de cel din cronicile sale literare. Mă tem că nu.