Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Există o criză a poeziei americane? de Dan Croitoru


La ce bun poezia? Două eseuri despre poezia şi cultura americană este, probabil, cel mai neacademic studiu critic pe care l-am citit vreodată. Şi, în acelaşi timp, cu siguranţă unul dintre cele mai bune. Mi-am dat seama că, prins între rigoarea ştiinţifică a majorităţii studiilor despre poezie sau proză ca între fălcile unui cleşte, o asemenea tratare necanonică, operată de orice fel de complexe (fără a cădea, însă, în păcatul prolixităţii) reprezintă o gură zdravănă (şi binevenită) de aer proaspăt.
Autorul lor, americanul Dana Gioia este el însuşi o personalitate interesantă. Licenţiat în litere la Stanford University, M.A. în literatură comparată la Harvard şi în ştiinţe economice tot la Stanford, Gioia, asemeni lui T.S.Eliot sau Wallace Stevens, îmbrăţişează de timpuriu o carieră prosperă de om de afaceri (va ocupa chiar fotoliul de vicepreşedinte al trustului General Foods din New York). În 1992, când renunţă definitiv la afaceri pentru a se dedica scrisului, faima lui Dana Gioia depăşise teritoriul Statelor Unite. Primul volum de versuri, Daily Horoscope (Horoscop zilnic) îi adusese recunoaşterea naţională, în vreme ce al doilea, The Gods of Winter (Zeii iernii) e răsplătit cu un premiu rareori decernat unui autor american: cel al "London's Poetry Society Book Club". Eseul Can Poetry Matter?, publicat în revista "The Atlantic" (căruia i se va alătura cel intitulat Lumea afacerilor şi poezia) va da naştere unor discuţii aprinse la scară naţională privind criza prin care trece poezia americană contemporană.
Viziunea lui Gioia asupra rolului pe care poezia îl joacă (mai bine spus, a încetat să-l joace) în societatea americană actuală se conturează încă de la primele pagini ale cărţii: "Am scris aceste eseuri cu convingerea că poezia se adresează unei audienţe mai mari decât se crede de obicei. Am încercat să găsesc un stil care să satisfacă cerinţele colegilor mei, scriitori şi critici, dar care să fie, în acelaşi timp, accesibil cititorului obişnuit. Prin acesta din urmă nu înţeleg un individ necunoscător şi fără discernământ şi nici masa lipsită de curiozitate a consumatorilor de mass-media. În faţa ochilor mei se află imaginea cititorului intuit atât de Samuel Johnson cât şi de Virginia Woolf, de care depinde forţa literaturii: un individ inteligent, preocupat, nespecialist". Poezia americană şi-a pierdut, printr-o specializare care a semănat, mai degrabă, cu o extincţie, tocmai acest public, ajungând să aparţină acum unei "subculturi". Situaţie paradoxală, la prima vedere, dacă ţinem cont că ne aflăm într-o perioadă de avânt nemaiîntâlnit al poeziei. Dovada o constituie numărul imens de antologii sau reviste literare care apar la această oră în Statele Unite. Pe lângă apariţiile editoriale, o contribuţie fundamentală o are instituţionalizarea poeziei şi a creatorului ei. Un fapt ce se traduce prin cele "aproximativ două sute de cursuri de "creative writing" şcreaţie literarăţ pentru absolvenţii de facultate sau colegiu şi mai mult de o mie pentru cei care nu au absolvit încă", prin nenumăratele "catedre de creaţie literară [...] la nivel de colegiu şi încă şi mai multe în învăţământul primar şi secundar", prin acea "reţea complexă de subvenţii publice finanţate de guvern, stat şi agenţiile locale, sporite de sprijinul particular sub forma fundaţiilor, premiilor şi vacanţelor de creaţie plătite".
Dacă în trecut "instituţia" poetului era una extrem de fragilă, zgâlţâită de vântul restriştilor de tot felul, nerecunoscută de autorităţi, dar iubită de un public imens, în momentul de faţă s-a produs o răsturnare completă a situaţiei. Poezia şi poetul şi-au pierdut publicul, obţinând, în schimb, statuarea oficială. Sau, cum spune Dana Gioia, "Nicicând nu a fost atât de uşor să-ţi câştigi existenţa ca poet". Vremea acelor barzi vagabonzi, adevăraţi "guru" ai conştiinţei publice, ca Walt Whitman sau Allen Ginsberg, a apus demult, înlocuită de una în care "energia poeziei americane, [...] odată direcţionată în afară, se focalizează acum în interior". Adică spre o castă restrânsă, "o clasă profesionistă profilată pe producerea şi receptarea noii poezii, din care fac parte legiuni de profesori, absolvenţi de studii superioare care îşi continuă pregătirea, editori şi admiratori. Aceste grupuri, organizate mai ales în universităţi, au devenit, treptat, publicul de bază al poeziei contemporane". În consecinţă, poezia începe să devină, dacă nu prin scrierea, atunci prin predarea ei, o afacere aducătoare de venituri, poate nu mari, în cele mai multe dintre cazuri, dar sigure: "[...] chiar şi cu cel mai mic salariu, predarea poeziei aduce mai mulţi bani decât a făcut-o vreodată scrierea ei". Asistăm, în mod surprinzător, la o nouă extracţie socială a scriitorului de poezie: "Astăzi, a fi poet a devenit o profesiune a clasei de mijloc, nu atât de profitabilă ca managementul sau dermatologia, dar cu câteva trepte mai sus faţă de viaţa boemă, plină de mizerii". În acelaşi timp, se produce o diminuare progresivă a calităţii de artist a poetului, invers proporţională cu creşterea rolului său de educator. "În termeni sociali", scrie Dana Gioia, "identificarea poetului cu profesorul este acum completă. Prima întrebare pe care acum un poet i-o pune altuia după ce s-au făcut prezentările este "Unde predai?".[...] Poezia suferă când standardele literare sunt forţate să se conformeze celor instituţionale".
Un alt fenomen, în legătură directă cu îndepărtarea de poezie a publicului, îl reprezintă numărul mare de recenzii din paginile revistelor şi antologiilor. O critică de întâmpinare (altminteri, absolut necesară datorită mijlocirii contactului cu opera a cititorului potenţial), care se concretizează doar prin aprecieri pozitive asupra unor creaţii mediocre, are drept efect anularea criteriilor axiologice: "constatând că atât de multă poezie mediocră nu este numai publicată, dar şi lăudată în paginile atâtor antologii şi reviste, cei mai mulţi cititori[...] ajung să creadă că nu se mai scrie poezie nouă de calitate. Scepticismul publicului reprezintă izolarea finală a poeziei ca artă în societatea contemporană".
Poate la fel de interesant este şi cel de-al doilea eseu al lui Gioia, Lumea afacerilor şi poezia. Deşi diametral opuse, la prima vedere, poezia şi afacerile se întâlnesc în activitatea aceleiaşi persoane. Spuneam la început că Dana Gioia însuşi a fost, timp de un deceniu şi jumătate, un prosper "businessman". Istoria poeziei americane înregistrează, însă, "precursori" mult mai celebri. Puţini sunt cei care ştiu că Wallace Stevens a fost jurist, expert în asigurări, T.S. Eliot - bancher, Archibald MacLeish - avocat şi editor al revistei financiare "Fortune", că James Dickey şi Robert Philips au ajuns în posturile de conducere ale celor mai puternice agenţii de publicitate, sau că William Carlos Williams a fost... obstretician! Faptul că îşi consumau energia muncind opt ore pe zi sau chiar mai mult în domenii fără nici o legătură cu poezia nu i-a împiedicat să compună, tocmai în această perioadă a existenţei lor, creaţiile care aveau să le aducă lauri. Este adevărat că mulţi dintre aceştia au renunţat la afaceri o dată cu recunoaşterea lor unanimă, dedicându-se exclusiv scrisului. Dar tocmai pentru că se bucurau de o independenţă materială, valoarea creaţiilor lor a crescut. Cu alte cuvinte, nefiind nevoiţi să publice pentru a supravieţui, epuizându-şi rapid rezervele, cum se întâmplă astăzi cu poeţii care se întrec în a-şi vedea numele tipărit pe cât mai multe volume, actul poetic şi-a aflat, după ani şi ani, expresia ultimă: cea a desăvârşirii. Debutul lor, survenit relativ târziu, va marca însă definitiv destinul poeziei americane.



Dana Gioia, La ce bun poezia? Două eseuri despre poezia şi cultura americană. Traducere din limba engleză de Mirella Baltă şi Gabriel Stănescu, Criterion Publishing,ş1999ţ, 99 p.