Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Expresionişti după expresionism de Georgeta Moarcăş

Ion Mureşan

xplorarea invizibilului şi transcrierea viziunilor angoasante nu epuizează totuşi posibilităţile poetice ale lui Ion Mureşan. Reluînd tipul de poet posedat, el se livrează cu aceeaşi disponibilitate şi experimentului locuirii de către transcendent. Prezenţa îngerului în interioritatea poetului ne plasează într-o ambiguitate fundamentală. Este vocea îngerului modificată de corporalitatea coruptă a poetului, aparţinînd acestei lumi? Sau îngerul este unul căzut, care alunecă şi mai jos pe scara fiinţei, vorbind cu glas neuman, păsăresc sau reptilian? Mesajul transcendent este distorsionat: "Îngerul vorbeşte în mine cu voce de broască / şi cu voce de pasăre, / vai, cum voi îndrăzni eu oare să-mi ridic limba / printre buruieni" (Între draperiile experienţei). Teama faţă de incapacitatea de a manipula limbajul poetic - "vai, cum voi îndrăzni eu oare să-mi ridic limba / printre buruieni" - este anihilată de existenţa opresivă a viziunilor care se cer exorcizate prin cuvînt -: "căci, iată, ferestrele cîrciumii umflîndu-se ca nişte / săculeţi de piele catifelată / şi ca nişte ugere de vacă / şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi / întunecaţi / foşgăind hămesite. // Şi soarele cît un pui de găină şi cît buricul / degetului...". (Între draperiile experienţei)

Şi totuşi, faţă de întîlnirile rilkeene cu transcendentul, dominate de înfricoşare şi de pierdere de sine în faţa Îngerului, de sentimentul nimicniciei personale, încorporarea mesagerului divin în trupul poetului poate fi citită drept semnul unei căderi. Accentuată în final: "şi-apoi coboară-n mine, / se îneacă, / borborosind lasciv, se îndepărtează", ea semnifică şi decăderea puterilor divinului. Tema e reluată într-un poem recent, cu suprapunerea ideii morţii personale şi celei a lumii: "A venit toamna. / Ziua de mîine n-o mai apuc. / Pe cer trece un îngeraş speriat. / Picuri-picuri îi curge sîngele din năsuc. // Iar mie mi-e frică, / mi-e frică, / mi-e frică peste măsură. / Stau culcat pe frunze uscate. / Picuri-picuri sîngele îngeraşului îmi cade pe gură." (Poem)

Posedatul este însă şi un vizionar care are acces la misterul întrepătrunderii lumii vizibile şi a celei invizibile. Transcendenţa şi-a pierdut atributele pozitive, ameninţînd existenţa omului: "Viermuială a îngeraşilor carnivori, / trupurile rozalii şi bine lustruite, / guriţe melancolice binevorbitoare de dulcegării,/.../ şi iată-i pe ei cum se apropie rozînd peisajul, / cum ies prin el ca nişte degete printr-o / mănuşă spartă. / şi iată-i pe ei cum se întind deasupra oraşului / ca buba dulce şi urlătoare". (Despre guriţele melancolice) Cu atît mai puternică este angoasa, cu cît "nu-i niciodată sigur că atunci cînd poetul se află în paradis, el nu se află, de fapt, în infern", nota Al. Cistelecan în cronica sa la mult aşteptatul volum al poetului (Evenimentul liric al deceniului, în Al doilea top, Editura Aula, Braşov, p. 149). Un mod insolit de a intensifica dominaţia invizibilului asupra vizibilului, temă frecvent întîlnită în poezia expresionistă, mai ales la Georg Heym, în poemele Demonii oraşelor, Zeul oraşului sau Umbra Vitae.

Alteori poetul are limpede viziunea locuirii într-un intermundiu şi într-un timp decăzut, din care nu mai e posibilă salvarea: "Ancora grea înnămolită între arcurile dormezei / şi lanţul încordat printre cearşafurile zdrenţuite / se pierde prin spărtura din tavan, / prin gaura din acoperiş, undeva sus unde trage / cabestanul divin. /.../ Cînd norii se strîng / zăngănind ca nişte cutii de tablă / într-o memorie plină de pietre şi oase, / nu mai e mîntuire". (Zeul trece cu securea pe umăr) În stil shakespearian, el va desemna acest limb drept o închisoare, în care existenţa e un supliciu, iar poezia un drog: "Întunericul ne zbîrcise ochii (se depunea în riduri / ca mîlul) / şi eu îi dădeam înainte că am visat iar cutiuţele cu / prafuri colorate". (Lanţurile peste ferestre) Declinul lumii poate lua forma perversă a coruperii copiilor de către cel socotit odinioară apărătorul lor. Îngeraşul devine şarpele biblic, iniţiindu-i în cunoaşterea erotică şi cea spirituală: "Iar copiilor îngeraşul le luminează actul erotic / cu un craniu de sticlă.../.../ Iar copiilor îngeraşul le luminează gropile din cărţi / şi le zice: ŤCu voi am cutare şi cutare plan.ť/ În acest fel ei se înşiră pe scăunele în apă, / de-a lungul pîrîului, / îşi şterg ochii cu batistele negre. Sus, în ceruri, / şuieră funiile." (Dă-ne nouă puterea să plîngem)

Intervenţia puterilor divine în real este aproape întotdeauna înspăimîntătoare. Viziunea următoare pare desprinsă din cartea profetului Iezechiel însă sensul ei final nu mai e unul mîntuitor: "El ne-a arătat unghia roză ieşind din izvor / şi venele sîngerii urmate de osişoare înaintînd / printre bolovani / şi apa cum se alegea din nisip închegîndu-se / ca şi carnea şi / rîul înălţîndu-se ca un deget spre cer. / Iar din loc în loc / peşti încă vii şi oameni şi dobitoace zbătîndu-se / prinşi pe jumătate în piele. şi sus / la mari depărtări sclipeau inelele podurilor / şi lănţişoarele şi..." (Dansul). Accentele crude ale imaginii îl apropie pe Ion Mureşan de expresionismul lui Gottfried Benn. Cu o deosebire însă. În poemele lui Ion Mureşan întotdeauna o transcendenţă - Poezia, Zeul - este vinovată de această degradare dramatică a lumii şi a omului.

Mariana Marin

n poemele Marianei Marin realitatea are în permanenţă o singură faţă, agresivă, fiind străbătută de un spirit al Răului înrudit cu cel traklian, care o face de nelocuit. O realitate demonică a cărei prezenţă nu poate fi nicidecum estompată. Oricît de ludic ar fi sensul unui fragment din poezia Dăscăliţa - "Într-o dimineaţă, / să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora, / - ca producţia de oţel pe cap de locuitor!" - nu putem trece cu vederea senzaţia de copleşire pe care o resimte poeta. Frigul, gheaţa, greaţa (Dark Ages), "măruntaiele pămîntului" care vîjîie, "corul oaselor risipite şi azvîrlite cîinilor prin gunoaie" (Recviem), circumscriu "realitatea aceasta fără biserici / şi fără de Dumnezeu" (Roşu şi negru).

O realitate bîntuită şi de spectrul războiului, a cărui prezenţă constantă, chiar dacă nu beneficiază de notaţii pregnante, se insinuează frisonant în diverse contexte, de la cele banale la cele grave în primul volum al poetei, înglobînd, simbolic, şi semnificaţiile unei ierni a spiritului.

Puternica dimensiune thanatică a poeziei Marianei Marin se întrevede în combinaţia de luciditate şi disperare cu care poeta priveşte scurgerea obişnuită, dar exactă a zilelor din calendar: "Vai / ce exactă măsură a morţii / s-a strecurat la noi în casă / cîtă perfecţiune / în mersul tîrîş al calendarului / şi cîte s-ar mai putea spune despre o închisoare vie / în care secundele îşi întind de bunăvoie gîtul / pe buturuga călăului / disperat / şi trist / şi foarte trist / şi disperat" (6 octombrie).

Presimţirea acestei agonii care domină viaţa ia uneori forma fulgurantă a unor viziuni ce mărturisesc o aceeaşi senzaţie de copleşire existenţială, o "libertate" angoasantă, echivalată cel mai adesea cu singurătatea feroce: "E greu aici, sub cerul liber / - trăiesc în mijlocul unui patinoar înroşit / noaptea ascult căderea oaselor moi... // (e greu aici sub cerul liber)" (Trăiesc)
Simpla existenţă nu înseamnă altceva decît o mutilare continuă - "Vei vedea şi tu într-o zi / cum viaţa şi moartea / din tine se-nfruptă.", (Elegie) - din care nu este posibilă nici o salvare: "În sanatoriul din munţi / la adăpost hehei! la adăpost, / pînă cînd într-o zi (obişnuită, desigur / ca ziua noastră de nuntă) / am văzut cum cineva / îmi sapă în carnea tînără o altă faţă. / Timid la început. Cu indiferenţă apoi." (Elegie XI) Acţiunea insidioasă a timpului e traumatizantă, provocînd o dramatică punere în scenă a îmbătrînirii, văzută ca un proces al dedublării şi chiar al multiplicării chipului şi personalităţii, ce primesc uneori înfăţişări teratologice, monstruoase: "Astfel am început să trăiesc / în două chipuri deodată. / Unul însingurat şi palid. / Celălalt, pe care îl vedeţi, / din care vă pot oferi oricînd / mai multe capete, mai mulţi ochi." (Elegie XI). De altfel decăderea în teratologic şi descoperirea Răului interior sub forme monstruoase este unul din efectele demoniei Realului pe care poeta îl resimte acut şi a cărui investigare şi exorcizare, ca dramă intimă a eului, formează o mare parte din materia poemelor sale. Mărturia acestei stări de criză prelungite este pe cît de tranşantă, pe atît de elocventă: "Fusese obligată să trăiască / la limita existenţei / şi asta ani buni! / în cumplita tinereţe a visului / şi a zidului gol. /(...)/ Mania secretă şi boala îi dăduseră totuşi ceva: / patima descrierii sinelui de jur împrejur şi-n adînc." (Elegie)

Definitorii pentru poezia Marianei Marin sunt încordarea şi tensiunea emoţională date de inconfortul unei existenţe într-un real agonic, mai ales că intruziunea acestuia îi provoacă traume individualităţii, revelîndu-i o demonie interioară nebănuită şi solicitîndu-i scenarii de salvare.
Notată extrem de succint în Viaţă de familie, agresiunea realităţii este percepută mai întîi printr-un calm aparent, preludiu macabru al tulburării profunde a fiinţei. Dezmăţul ideilor se extinde la nivel corporal pentru a declanşa periodicele apariţii ale instinctualităţii şi viciului în figuraţie baudelairiană, amintită de Nicolae Manolescu în cronica sa la Atelierele (1980-1984 (Literatura română postbelică, vol. I, Poezia, editura Aula, Braşov, p. 392): "Realitatea ne-a pătruns şi azi pe sub uşă. // Ce linişte pe sub unghii! / ce dezmăţ în idei! // Ceasul pe dinlăuntrul nostru huruie, huruie, / îmbrăţişaţi, / Bestia şi Fonful din noi iar se înfruptă." (Viaţă de familie)

Traducînd invazia Răului în tulburări somatice extrem de puternice şi în stări negative - "Ce nu te mai lasă să trăieşti? / Nu există răspuns. / Vezi cum te degradezi de la o zi la alta, / cum fixaţia se face tot mai grăbit /.../ o senzaţie neplăcută de gîtuire / cînd liftul se opreşte la etajul tău, /.../ pulsul care începe să scadă, /.../ dinţii care se macină" (Contractul social e bun de la natură?). Mariana Marin foloseşte un registru spasmodic şi mutilant al reprezentărilor corporale drept principala cale de figurare poetică a acestei agresiuni, semnalizînd transformarea autoscopiei într-o auto-disecţie.

Sensibilitatea Marianei Marin este una a epocilor crepusculare. Totul, chiar şi corpul, a fost marcat de istorie şi a devenit un sediu al răului, corupţiei şi morţii. Departe de a asista la demersul spiritualizării materiei precum cel animat de elanul care îi arunca pe expresioniştii de la începutul secolului în căutarea Spiritului de dincolo de lucruri, vom întîlni în poemele Marianei Marin notaţii crude cu privire la deriziunea corporalului.

Corpul din poezia Marianei Marin - reprezentat conform esteticii urîtului - este în permanenţă unul agresat, mutilat, eviscerat. Înfrumuseţarea lui, ca reflex al feminităţii eşuează în grotesc sau macabru. El încetează să mai fie un loc al medierii şi devine mai degrabă sediu preferat de manifestare a tensiunilor dintre privat şi public, dintre spiritual şi biologic. Starea de maculare a corpului, invadarea intimităţii de către realitatea brutală - "Ce faci cînd harnic o lume / îţi distruge casa dinlăuntrul tău, / îi vopseşte în negru ferestrele, / îi batjocoreşte pereţii? / Cum să te aperi de toxicitatea timpului / în care trăieşti?" (Casa) - deschide o nouă şi ultimă zonă de conflict cu propria fiinţă: "Să lupţi împotriva acelei părţi din tine / unde slăbiciunea lucrează harnic - lamă de cuţit - /.../ - Tot ce ating începe să-mi semene. / Nu mizeria din afară, cea dinăuntru trebuie strivită. / Acolo unde o groapă sapă altă groapă / şi unde hai să recunoaştem, moarte / ne dispreţuim în egală măsură." Pasarela (o artă poetică)
Ea este anunţată de intenţia poetei de a "deschide atelierele / Ťcelui care vrea să se apropie de sineť / celui care nu vrea să cucerească decît adevărul său, / mica lui istorioară." (Elegie XIV) Semnificativ pentru luciditatea şi autenticitatea demersului liric al Marianei Marin este extrema omogenitate pe care o are această cu adevărat Mare Temă a sa. Dacă în poemul Un război de o sută de ani rădăcina Răului era deja împlîntată în propria persoană, - "La rădăcina firească a răului / eu pun o irezistibilă poftă de a-mi săruta / în voie mîinile." (Nebunia de a gusta trandafir) - explorarea ei programatică, cvasi-rimbaldiană, domină versurile următoare ale poetei: "Acolo jos, / jos de tot, / în atelierele morţii, / se aud şenilele tale, singurătate solzoasă / adesea numită luciditate. / Cobor către tine ca într-un mormînt deschis / eu, judecătorul-penitent al sintagmelor purpurii, / carcera sfîntă în care / îmi duc genunchii la gura desfrînată şi tremur." (Judecătorul-penitent)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara