Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
Fabrica de poveşti gonflabile de Veronica D. Niculescu


Vai, Flauschi!

De cum deschid uşa, nasul teckeliţei mele se iveşte purtând după el un corp lunguieţ, ca un trenuleţ de jucărie. Ghearele dactilografiază mărunt pe gresie cuvinte de bun venit, învălmăşite unele într-altele. "Vai, Flauschi!", aşa o întâmpin când ajung acasă, lungind cei doi "a" ca-ntr-un cântec, iar ea îmi răspunde schelălăind şi învârtindu-se în jurul cozii, preţ de câteva minute. Se linişteşte dacă o mângâi pe pieile moi de sub gât, în timp ce-mi linge mâna cu recunoştinţă. Mă face mereu să mă ruşinez, fiindcă nu merit atâta apreciere din partea unui căţel, şi mai ales a unuia care stă cu orele singur în casă.

N-a învăţat-o nimeni nici să se joace, nici să iubească, dar a deprins singură aceste minunate îndeletniciri şi le aplică zilnic cu mare pricepere. E un delfin pe patru picioare, mă însoţeşte peste tot şi nu mă mai mir că face salturi în oceanul dimprejurul meu, altminteri destul de pustiu. M-a ales drept zeu la care să se închine şi nu mai pot schimba lucrurile, cel mult le pot echilibra, închinân­du-mă şi eu la bunătatea, la inocenţa, la nemărginita ei frumuseţe.

O plimb un sfert de oră în jurul blocului şi ne întoarcem la căldură. Conserva cu bucăţele de carne în aspic răsturnată în castronul roşu miroase bine, astfel că Flauschi o preferă şi mă lasă să mă retrag pentru o vreme.

Hainele mele de peste zi, îmbibate de duhoarea redacţiei, zac armonică pe podeaua băii, ca pielea unui animal hăituit. Fiara e-n cadă, dezgolită, eliberată de-o parte din rele. Ce zi! Chipul lui Dan Mureşan şi-al bătrânului ivit dintre copaci mi se tot suprapun, dincoace de pleoapele închise. Apa fierbinte îmi urcă până dincolo de şolduri, dincolo de talie, dincolo de sâni, cotropin­du-mă centimetru cu centimetru. Dacă îmi las mâinile moi, ele plutesc la suprafaţă. Pot să bat cu falangele apa, pe ritmul clapelor de pian; din sufragerie se-aude destul de bine o sonată de Beethoven. Dar orice mişcare înseamnă concentrare, iar mâinile animate de muzică nu mai vor să plutească. Nu poţi să le ai pe toate. Apa ajunge până la gât, este momentul care îmi place cel mai mult. Trece de mandibulă, mă gâdilă pe lobii urechilor şi zvâc, îşi face loc în micile peşteri, invadându-le. Acum totul se-aude altfel. Un minut-două de plăcere pură. "Moonlight" împletită cu susurul apei care năvăleşte din robinet îmi inundă creierii. Mi-i spală.

*

Dincolo de pod, câţiva copii se dau cu sania chiuind de plăcere. Cu Flauschi în braţe, masându-i uşor degetele îngheţate, cobor spre terasă, atentă să nu alunec. Ce bine că Livia îmi e parteneră în acest demers. Între timp, multă lume s-a perindat pe aici - probabil mai ales copii veniţi la săniuş - astfel că nu pot să descopăr urme care să fi dus la grotă. Toată zăpada e tasată, ca un covor bătucit de-atâta trecere. Prima oară ar fi fost poate uşor, dar atunci nu mă gândisem la asta şi ratasem. Acum sunt hotărâtă să inspectez mai atentă.

Grota este, ca şi data trecută, închisă cu poarta metalică. Livia se uită prin geamlâc, dar nu desluşeşte nimic prin întunericul dens. Nici eu. Stăm cu obrajii lipiţi, răsuflările noastre se amestecă pe sticla îngheţată, desenând cercuri aburinde. Pentru o fată atât de fragilă, prietena mea este foarte curajoasă. Mult mai curajoasă ca mine, în tot cazul. Nu întreabă, ca fotograful, "Să bat?". Apasă pe clanţă cu hotărâre şi intră. Eu, pe urmele ei, cu Flauschi zbătându-mi-se în braţe. Cămăruţa este mult mai curată, se vede că o mână de om a intervenit de atunci. Nici urmă de grămăjoară de oase, nici urmă de ziare. O stivă de lemne în dreapta intrării, un taburet şi o saltea aşezată pe un pat improvizat din scânduri răpănoase, un raft cu mărunţişuri pe care nici nu le văzusem prima oară, cam asta e tot.

- Ce loc fantastic să te retragi, departe de lume!

Livia se roteşte în grotă cu mâinile larg desfăcute, fredonând, iar pletele-i joacă de sub căciulă precum braţele unui carusel. Zâmbeşte încântată spre bolta înnegrită, ca şi cum ar privi o eclipsă totală de soare, iar eu, doar privind-o pe ea, aş putea jura că bolta s-a mai înălţat puţin, chiar acum.

- Asta dacă nu ar veni unii ca noi, să te deranjeze. Hai, hai să ieşim!

- Mai stai puţin. Nu vezi, suntem piticii care au invadat camera zmeului. Nu simţi frumuseţea poveştii? Nu ţi se zbârleşte şira spinării de plăcere? Nu auzi muzica?

Nu simt decât teamă. E clar că aici a fost cineva, e clar că grota nu mai e doar un loc părăsit. Poate că şi atunci... Mi-e frică, trebuie să ieşim cât mai repede. Flauschi se zbate tot mai tare, abia o mai pot ţine.

- Hai, Livia, hai! Eu plec.

Ies din grotă, convinsă că mă va urma. Nici gând. E fericită şi nimic n-o poate rupe din visare. Nu ştiu cum funcţionează fata asta, dar are puterea de-a vedea în cioburi de realitate frânturi fermecate de poveste, din care îşi construieşte lumi ale ei. În astfel de momente, ştie să se bucure la fel de autentic cum ştie şi să sufere.

Flauschi latră tot mai tare şi se agită, nu mai vrea să stea în braţe. Mă îndepărtez şi, dincolo de terasă, o pun jos. În clipa în care atinge pământul cu labele, ţâşneşte ca glonţul înapoi spre grotă şi se pierde înăuntru, lătrând cu toată puterea. Încerc să o prind, însă până să ajung Livia deja iese alergând urmată de ea.

- Hai! Ia-te după mine! îmi strigă din fugă.

Schimb direcţia şi mă prind în joc, fug şi eu în urma lor, şi fugim, şi fugim fără oprire, până dincolo de pod, până la patinoarul zgrunţuros. Un câine cam prăpădit s-a luat şi el după noi şi iată-ne ce adunătură de alergători, două fete şi doi câini cu limbile scoase, tăind pădurea în lung. Râd cu lacrimi, până nu mai pot să respir. Mă trântesc frântă pe-un mal de zăpadă. Flauschi şi căţelul zdrenţăros fac cercuri după cercuri în jurul meu, răscolind zăpada. Mă simt bine, hohote de râs îmi zguduie pieptul, ca în copilărie. Şi-atunci, deasupra mea apare chipul Liviei, un chip îngrozit. Cu o forţă incredibilă, mă ţintuieşte pe gheaţă, iar răsuflarea ei fierbinte mă izbeşte în faţă:

- Nu l-ai văzut? Tu nu l-ai văzut, nu-i aşa?

*

Bocancii mei strivesc gheaţa tulburând liniştea pădurii, sunt un soldat ducând în spate povara unei vieţi şi-a unei morţi. Rucsacul e greu, îmi rupe spinarea, şi asta e bine, mă face să merg mai departe, să transpir pentru misiunea mea. Sute de metri se derulează în urmă-mi, fără importanţă. Numai grota contează. Înainte.

"Nu l-ai văzut? Tu nu l-ai văzut, nu-i aşa?"

Îmi amintesc aşa de clar vorbele Liviei, ca şi când acestea ar fi fost ultimele, chiar ultimele. Şi răsuflarea ei - aşa cum o simţeam invadându-mi obrajii ar fi putut să dezgheţe ţurţurii sticloşi de pe stâlpi şi chiar întreg patinoarul. Ochii săi negri, care au vorbit înaintea cuvintelor, m-ar fi putut cuprinde dinlăuntrul lor la închiderea pleoapei, aş fi putut rămâne acolo pe veci, oglindită în irişii ei largi. Dar numai de Livia depinde dacă asta s-a întâmplat şi dacă acum sunt şi eu alături de ea, dincolo, sub forma unei imagini: femeie prăbuşită pe zăpadă, sub trupul unei alte femei.

Dacă am iubit vreodată o fată, aceea a fost clipa. O clipă rotundă, cât un întreg univers, cu propriile-i legi şi propriile-i paradoxuri cuprinse laolaltă în aburul aceleiaşi răsuflări care mi se lipise de obraz. Ţintuită pe gheaţă de mâinile ei neaşteptat de puternice, cu chipu-i deasupră-mi, nu m-aş fi mirat să mă sărute. Aş fi pri­mit-o, iar pământul s-ar fi învârtit în sens invers, şi noi ne-am fi rotit, odată cu întreg patinoarul de sub şoldurile noastre lipite. Flauschi şi Zdrenţărosul s-ar fi rotit şi ei, gravitând cu blana zburlită în jurul celor două femei îmbrăţişate.

Câteva secunde a durat totul, până am reuşit să-i înţeleg cuvintele. Dar chiar şi atunci am continuat să savurez strânsoarea plăcută, amânând răspunsul, întrebările.

Flauschi sărise peste noi, iar câinele ciufulit lătra a joacă trei metri mai încolo, fără să îndrăznească să se apropie. Ne-am ridicat, ne-am scuturat de zăpadă şi am lăsat vorbele să năvălească în golul creat.

Livia spunea că dincolo, în cămăruţa separată din grotă, era omul. Căţelul acela cu botul miţos era al lui, probabil bărbatul nu mai reuşise să-l ţină când Flauschi dăduse buzna înăuntru. Era un câine alb cu gri, destul de mare, cu blana sârmoasă, ca de terrier. }âşnise după Flauschi - exact în clipa aceea Livia îl zărise pe "omul care mănâncă ciori". O privea de dincolo de holul întunecat. Când l-a văzut, a luat-o la fugă, nu fiindcă s-ar fi temut de el, ci pentru că nu se aştepta să fie cineva acolo. Se speriase. Desigur că în cele câteva secunde nu îl putuse vedea foarte bine. Era mai mult o umbră.

"Doar o umbră?"

"Nu, nu. Cum să zic? Era clar un om. Un bătrân, în tot cazul, avea barbă şi nişte ochi scânteietori. Deşi era atât de întuneric, irişii îi străluceau ca ai unei fiare. Restul, întreaga siluetă aducea mai mult a umbră. Dar îţi spun, era acolo, nu am nici cea mai mică îndoială."

În timp ce ieşeam din pădure, Livia îmi povestea surescitată ceea ce văzuse, insistând ca a doua zi să revenim, să încercăm să-i vorbim. Era neaşteptat totul şi nu ştiam ce mă impresiona mai tare: faptul că "omul care mănâncă ciori" era acolo, că ne văzuse şi ne-auzise, că îi intrasem practic în casă ca nişte infractori, sau momentul în care, cu Livia deasupra mea, lumea întreagă mi se răsturnase, fără nici un preaviz, iar acum se legăna ameţitor, atârnând de crengile stejarilor, cu capul în jos?

"Ar trebui să-i aducem ceva de mâncare. Cum să fugim aşa, ca de-un monstru?", planifica Livia în drum spre casă.

Şi totuşi, nu ne-am mai întors. N-am mai avut când.

Mă-ndrept acum înspre grotă cu raniţa în spate. Livia e în altă călătorie, departe, dar încă nu s-a desprins de mine - sau eu să fiu cea care nu-i poate da drumul? În serile însingurate, îi simt trupul fragil pe canapeaua mea, îi văd degetele apăsând cerga, căutând între firele ei semnele unui viitor care nu mai există.

(fragment)