Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Facilităţi de Simona Vasilache

Cu Minulescu, poezia, departe de-a se căftăni, se democratizează. Titlul volumului din 1930, de la ,Cultura Naţională", e sugestiv: Strofe pentru toată lumea. Cu vignetele, la fel de populare, ale lui Al. Brătescu-Voineşti.

Avînd o frumuseţe a uşurinţei, lipsită de fasoane, strofele poartă o dublă dedicaţie. Subiectul despre şi persoana pentru sînt cele două feţe ale ei. De pildă, Strofe-le pentru elementele naturii, proze ritmate facil, cu efecte de sunet cîteodată spectaculoase, îi sînt dedicate lui Ion I. Pillat. Strofe-le pentru lumină mizează pe surpriza aglomerării, a unui crescendo melodic: ,Şi le-arătaşi albastrul însângerat de soare, pădurile cu cedri şi munţii cu cărbuni, câmpiile cu grâne şi mările cu sare, livezile cu prune şi iarba cu căpşuni?". Aproape că-ţi vine să te miri de ce bine sună banalitatea. Frazarea diferă de la un element al naturii la altul, pe ritmuri care izbîndesc, în caricatură, sonorităţile instrumentale visate de Macedonski: ,Pe-acoperişurile roşii, deştepţi orchestrele stridente - alarma ftizicelor goarne şi tusea tobelor gripate - în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârşite reghimente, ce smulg aplauze compacte şi aclamări halucinate."

Cele patru anotimpuri nu diferă mult, suferind de-aceeaşi sufocare călîie, fără urmări. Dedicate, pe rînd, lui Adrian Maniu, Camil Ressu, Iser şi Goga, strofele din primăvară pînă-n iarnă se-nşiră la fel de la-ndemînă, potrivind nişte îndrăzneli bine ticluite pe un tipar fără variaţiuni. Ce ar fi trebuit să fie spleen e un plictis pasabil, de vilegiaturist rămas la vatră. Nimic apăsător, doar o anume oţăreală, rudă bună cu interesele lăsate baltă ale lui Topârceanu. În slujba faptelor diverse, ale căror strofe sînt, probabil, cele mai cunoscute din tot volumul (fără să se reţină, neapărat, şi numele autorului care le-a făcut să circule). De pildă, ,La Circ? Un accident banal", subiect de rescrieri periodice (fiindcă şi circul, nu-i aşa, e veşnic?). Sau drama, fără nici un fel de adîncime sau compasiune (deşi dedicată atoatesuferitorului Perpessicius), a pasagerului sinucis în camera de hotel. Nu ne priveşte de ce.

Celebră, atît cît poate fi de celebră o romanţă, e Aquarelă (dedicată Claudiei Millian - în presimţirea, poate, a jucăriilor stricate?), cu oraşul ei necunoscut, spălat de ploi. Ploi care nu dizolvă lumea, nici pe departe, ci doar îi amestecă, pastelat, culorile. Lipsa de avengură, chiar şi în problemele cele mai vitale, lipsa de curaj, chiar, a unei provincii nenumite se simte, întreagă, în aceste mici crize de nervi, pocnind domestic, fără nerv, ca porumbul pus la înflorit. Un peisaj edulcorat, în care se mişcă ei şi ele, făcîndu-şi fade declaraţii. Ceva ridicol, sau poate doar jucat ca atare, aducînd parfum de peţie din alte vremuri, are Elegia domestică: ,Iar pe comoda veche, priveşte-i cum stau gata/ Să-şi părăsească parcă, de bucurie, rama,/ Un Domn cu ochii-albaştri şi bucle brune:/ Tata!.../ Şi-o Doamnă cu ochi negri şi bucle blonde:/ Mama!...".

Oarecum diferit, împrumutînd, fără să aibă ascuţimea lor jupuitoare de meninge, instrumentele lui Bacovia, este Nihil: ,Priveşte şi-ascultă - / Ce linişte goală?/ Solemnă?/ Şi mută!...". Înapoi, însă, la ,iubire, bibelou de porţelan", Minulescu este el însuşi. ,Tot mai străin de cel ce-am vrut să fiu". Lamentări de circumstanţă, avînd regia la vedere.

Înstrăinările, retragerile, dialogurile la distanţă, cu un Dumnezeu destul de inaccesibil, ca mai tuturor moderniştilor, au aceeaşi uşurătate a vorbelor, cum se spune, mai mari decît inima. O mostră: ,Doamne!.../ Lasă-mă să stau de vorbă şi cu Tine,/ Nu fii Tată vitreg cu copilul Tău/ Care n'a făcut în viaţă decât bine/ Şi n-a fost plătit în schimb decât cu rău?". Împinsă la extrem, sinceritatea devine necreditabilă, trece în poză. O poză din cîteva haşuri, făcută la comandă, ca picturile de chei muşteriilor nerăbdători.

Preţioasă prin parcimonie, dedicaţia devine bagatelă, facondă prin risipirea ei în toate zările. Prieten cu-ntregul univers, din cei dispreţuiţi, odinioară de Moličre, Minulescu îşi administrează bine o popularitate pe care n-o ascunde, îngroşînd rîndurile burtă-verzimii literare. Aceea care se nutreşte, ca putere simbolică, ,dedicînd broşuri la dame". Un rol, altminteri, onorabil, dus laolaltă cu o anume hărnicie a celui care scrie uşor, de necondamnat întru nimic, atîta vreme cît nu voieşte să treacă drept poezie pură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara