Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Fantasticul de pretutindeni de Andreea Deciu


La sfîrşitul lunii ianuarie a acestui an la Londra s-au decernat premiile literare Whitbread Award. Spre deosebire de mai spilcuitul şi mai cunoscutul Booker Prize, Whitbread este, măcar în intenţii, un premiu de popularitate. Un premiu acordat acelor cărţi presupuse a tăia răsuflarea cititorului, citite în orele tîrzii ale nopţii, ferfeniţite de atîtea mîini prin care au trecut. Cărţi care plac, înainte de orice. Este, totodată, un premiu respectabil, decis de un juriu în alcătuirea căruia nu intră doar alţi scriitori, sau jurnalişti culturali, ci şi profesori universitari, academicieni, specialişti scorţoşi într-ale literaturii. În fine, ultima particularitate a Whitbread-ului este că, dacă iniţial cărţile intrate în competiţie sînt împărţite pe bine-ştiutele categorii - poezie, proză, non-fiction şi literatură pentru copii-, în ultimul stadiu întrecerea nu mai ţine seama de distincţii de gen sau de convenţii de vîrstă. Sînt judecate laolaltă cîştigătorii fiecăreia dintre categoriile de mai sus - cea mai bună carte de poezie, cel mai bun roman, etc. - iar învingătorul se cheamă că e o valoare trans-generică. Lesne de închipuit euforia celui/celei ce cîştigă.

Am urmărit seara decernării premiilor Whitbread la televizor, surprinsă în primul rînd că am un astfel de prilej (deşi, la ce bun un premiu de popularitate dacă nu-i recunoşti tocmai... popularitatea, pe care audio-vizualul o confirmă şi simbolizează), apoi de ceremonie în sine. De agitaţia şi emoţiile vizibile ale celor sosiţi să aplaude un scriitor, de acea strălucire pe care cu toţii o ştim de la un fel de festivităţi, Oscaruri-le de pildă. M-a şocat să descopăr aceeaşi atmosferă ca la Hollywood, cu toate virtuţile şi viciile ei, într-o lume literară. Pronosticuri, pariuri, rochii de seară, Lisa Jardine ici (profesoară la University of London, expertă în istoria ştiinţei), Malcolm Bradbury dincoace, şuete, bîrfe, mini-interviuri cu scriitorii aflaţi în întrecere, compătimiri pentru cei, mulţi, doborîţi de gripă, în fine, o trepidaţie de high life, în sensul pe care i l-ar fi dat Caragiale, parcă nepotrivită cu sobrietatea (adesea confundată şi scufundată în jalnică plicticoşenie) premiilor literare aşa cum le ştiam de la noi. Realizatorul transmisiunii de televiziune, un ins cam antipatic, oricît de notoriu în Marea Britanie, invitase trei critici literari şi împreună cu ei a purtat o instructivă discuţie privitoare la valoarea cărţilor intrate în concurs, aşa cum o vedeau aceştia, fireşte, cele mai mari şanse de reuşită, dar şi, la modul general, despre criteriile de judecată ale publicului englez şi ale specialiştilor, despre norme de gust şi orizonturi aperceptive. O mică şuetă pasionantă, fără jargon, fără morgă, cu unele contraziceri, destul de intense, cu enorm aplomb şi cu evidentă plăcere de partea vorbitorilor. Categoric, cei trei sînt, înainte de orice, cititori.

Pentru nimeni nu a fost un secret că preferata serii era J.K. Rowling, o scriitoare care şi-a abreviat numele ca să-şi deghizeze identitatea feminină spre a putea cuceri un public de băieţi; autoarea unei serii de romane pentru copii, al căror personaj principal este Harry Potter. Numele ei - pe buzele tuturor, ea - acasă în pat bolnavă de gripă. De asemenea, toată lumea era conştientă că în concurs se află şi Seamus Heaney, un cîştigător prin vocaţie, cu traducerea sa din Beowulf. Aşadar suficient pentru a avea un învingător dinainte anunţat, cum s-ar spune, dar şi loc berechet pentru surprize. Nu-mi pot închipui o mai fericită formulă de suspense şi animare a serii. Urmărind discuţiile celor trei critici, am priceput cîteva lucruri: că romanele avîndu-l drept erou pe Harry Potter sînt o adevărată revelaţie, că Beowulf rămîne, orice i-ai face, tot Beowulf, că monografia Berlioz (o altă carte intrată în concurs) e teribil de plictisitoare, şi că al patrulea titlu, un roman istoric, e mai curînd mediocru. Molipsită de emoţia şi agitaţia celor din sală, intrigată că o carte pentru copii a stîrnit atîtă vîlvă, cu vagi amintiri despre analizele din studenţie la Beowulf, am aşteptat verdictul, convinsă cumva, probabil ca efect al nemărturisitei convingeri a celor de pe ecran, că Harry Potter va fi cîştigătorul. După un consistent discurs, cu mult umor britanic şi cîteva aluzii interesante, reprezentantul juriului, un profesor universitar, a anunţat numele învingătorului: Seamus Heaney.

Nu mi-e ruşine să recunosc că am oftat dezamăgită. Poate că regia întregului spectacol a fost atît de bună încît, fără să ştiu, m-am trezit entuziasta susţinătoare a unei cărţi pe care nici n-o citisem. Sau poate că amintirile mele din facultate nu sînt o rampă solidă de revitalizare a interesului pentru Beowulf, fie şi tradus de un poet ca Heaney. Specializat de-acum în discursuri de acceptare a premiilor, Seamus Heaney a rostit cîteva cuvinte, din care am reţinut un oarece cinism şi o vagă indiferenţă. A doua zi, scandalul a început. Miile, zecile de mii, sutele de mii de cititori (şi nu mă refer la copii numai) ai lui Harry Potter şi-au manifestat mult mai puţin paşnic decît mine dezamăgirea. Pe de altă parte, însă, se pare că oarece agitaţiune începuse încă din seara concursului, cînd unul dintre distinşii membri ai juriului, constatînd pericolul ca J.K. Rowling să obţină votul ce i-ar fi adus premiul, a ameninţat că se retrage şi mărturiseşte totul (?) într-o conferinţă de presă. Ce fel de mesaj vom trimite lumii întregi, s-a lamentat criticul, premiind o scriitoare pentru copii? Că Anglia refuză să se maturizeze? Ce-i drept, ca noi toţi cuprinşi de stupida frenezie a începutului de "mileniu", juriul acelei seri s-a simţit cumva împovărat de greaua misie de a alege o carte cu şanse de a fi încă apreciată, dacă nu cu adevărat notorie, peste 10, 20, 30 de ani. Beowulf, cu deja confirmata ei istorie de vreo 1000 de ani, părea, natural, un pariu sigur.

Au trecut cîteva săptămîni de la decernarea Whitbread-ului, şi s-a stins, cum era de aşteptat, gălăgia protestelor, zarva dezamăgirii, boscorodelile şi explicaţiile, nimeni nu mai are poftă să se întrebe ce va zice, sau ce ar zice, sau ce a zis lumea etc. La urma urmelor, în lumea largă se prăbuşesc avioane, eşuează negocieri de pace, medici cu figuri inocente îşi ucid în masă pacienţii. Cine mai are răgaz să se întrebe dacă o carte îşi merita sau nu laurii literari? Dar tocmai aici se află, cred eu, răspunsul. Lumea violentă şi tulbure în care trăim determină, între altele, şi apetitul de lectură. Întrebarea care mai merită pusă este: citim, într-o astfel de lume, conform unui protocol de lectură evazionist, sau dimpotrivă, mimetic şi confirmativ? Cu alte cuvinte: citim poemul Beowulf (deşi mă îndoiesc că va fi vreodată citit de lectorul obişnuit), sumbru şi bîntuit de moarte, sau aventurile lui Harry Potter? Faptul că un poem medieval şi un roman de aventuri pentru copii se întrec astăzi e de o absurditate care nu a lăsat pe nimeni, cum s-ar fi cuvenit, perplex. Fireşte, se poate argumenta, într-o analiză sociologică sau mitologică a lecturii, că există un filon comun al acestor cărţi, că undeva războinicul greu încercat de acum zece secole şi un băieţel orfan din zilele noastre sînt manifestări ale unui prototip. Prin urmare că, la limită, acelaşi mecanism moral, dacă nu estetic, este subiancent amînduror cărţi. Oricît de scandalos ar părea, anonimul autor al lui Beowulf şi J.K. Rowling pot fi, destul de uşor, înghesuiţi în aceeaşi paradigmă.

Surpriza mea că o carte pentru copii a putut ajunge atît de departe, în canonul mainstream vreau să spun, nu s-a stins odată cu ultimele ecouri ale evenimentului. Curioasă, am citit un capitol-mostră dintr-unul din romanele din seria Harry Potter. Nu încerc să trag o linie prea apăsată între entuziasmul colectiv şi molipsitor şi candoarea propriilor mele reacţii. Dar recunosc că după lectura acestui capitol m-am catapultat din fotoliul în care eram direct în vijelia de afară şi spre cea mai apropiată librărie. Cîteva ceasuri mai tîrziu, seara, am isprăvit de citit Harry Potter and the Sorcerer Stone, prima din seria celor trei cărţi publicate deocamdată de autoare. Recunosc că nu sînt la curent cu literatura pentru copii, n-am mai citit de ceva vreme astfel de cărţi, iar punctul meu de referinţă rămîne, inevitabil, Erich Kastner. Harry Potter este o carte excepţională, şi încerc să fiu cît mai cumpănită aruncînd astfel de superlative. Personajul este un copil orfan (voilà Dickens şi o lungă tradiţie de tragedii şi dramolete care smulg scîncete şi suspine, dar cîtă diferenţă aici!), cu necazurile lui, care niciodată nu se plînge, deşi locuieşte într-un dulap sub scări, are nişte oribili părinţi vitregi în persoanele unchiului şi mătuşii sale (voilà Mark Twain, dar cu accentul modificat) şi află, din senin, că de fapt e vrăjitor. Ceea ce pentru el echivalează nu cu primirea vreunei puteri supranaturale, ci cu sordida obligaţie de a merge la şcoala de magie, unde devine inevitabil victima unui profesor răutăcios, îşi face prieteni, se îndrăgosteşte niţel, şi în principiu duce o viaţă de copil ca oricare altul. Harry Potter, cu numele lui de om mare, e un antierou în toată regula: pirpiriu (cu atît mai mult cu cît umblă îmbrăcat fie în pelerina de magician, fie în hainele lăbărţate ale grăsanului său verişor Dudley), fricos şi veşnic îngrijorat, cu ochelarii rupţi şi lipiţi cu scotch, el înfruntă în egală măsură lumea celor ce îl dispreţuiesc şi a celor care îl admiră şi-l invidiază (fiindcă părinţii lui au fost vrăjitori celebri).

Ivită de nu se ştie unde, această J.K. Rowling e o scriitoare impresionantă, cu un temperament narativ sigur şi calm, cu o imaginaţie controlată şi un simţ discret al tragicului şi comicului deopotrivă din simplul cotidian. Scrie superb, firesc şi cursiv, de prisos s-o mai spun. Cărţile ei au acea sonoritate care e marca marilor povestiri: te somează să le citeşti, să cauţi copii, vreun nepot sau nepoată, fetiţa vecinilor, băieţelul prietenilor, cărora să le poţi citi cu voce tare, bucurîndu-te astfel, în definitiv, pe tine. Lumea în care trăieşte Harry Potter e cumva un univers cu două buzunare: într-unul oamenii obişnuiţi, clevetitori ca mătuşa Petunia şi insensibili ca unchiul Vernon, în celălalt magicienii, cu bufniţele şi uriaşii lor, cu şobolani somnoroşi şi ţestoase zăpăcite. Numai că nu sînt două tărîmuri distincte, cum ne-au învăţat mai toate poveştile, ci o mînă neatentă, sau doar jucăuşă, le-a deşertat laolaltă. Astfel încît codaşul Dudley, care merge la o şcoală obişnuită, şi tocilara Hermione, premianta de la academia de magicieni, trăiesc de fapt pe acelaşi pămînt. Vrăjitori înveşmîntaţi în mantii colorate şi bărbaţi în costum şi cu servietă păşesc pe aceleaşi străzi; bufniţe-postaşi, profesoare deghizate în pisici şi cucoane certăreţe trec zilnic una pe lîngă cealaltă. Dacă nu bagi bine de seamă, te poţi nimeri în trenul care duce la Hogwarts, şcoala de scamatorii, în loc să ajungi la Manchester.

Fantasticul, o spune Rowling, pe-nţelesul tuturor, dar mai întîi de toate pe cel al copiilor, e pretutindeni. Ajunge să mijeşti ochii, să tragi aer în piept, să-ţi astupi urechile şi-ai intrat în lumea lui Harry Potter. Teoria lui Todorov, a cărămizii din zid, nu mai e valabilă. Mai curînd, zidul e acelaşi, depinde cum şi cine îl priveşte. Citeam într-un interviu cum şi-a început scriitoarea seria: într-o călătorie cu trenul, plictisindu-se, a inventat toate aceste personaje. De-acum o sa-mi privesc cu atenţie vecinii de compartiment: cine ştie, poate unul dintre ei călătoreşte cu închipuirea în buzunarul lui Harry Potter.


J.K. Rowling - Harry Potter and the Sorcerer Stone, Turtleback 1998, 257 pag.