Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Fantoma părintelui ucis de Manuela Tănăsescu


Într-o încercare de lămurire a impasului identitar prin care, trebuie s-o recunoaştem, trecem din nou de mai bine de zece ani, stabilisem că din straturile noastre culturale constitutive (numeroase şi nu îndeajuns de bine delimitate) lipseşte tocmai cel mai important pentru o bună situare în modernitate - Renaşterea. Consecinţele sunt considerabile. Şi nu numai prin faptul în sine - mari culturi nu o cunosc şi asta nu le-a oprit să se exprime în deplină splendoare - ci mai ales pentru că această eschivă a creat un complex adânc de "vinovăţie", mereu activat, mereu altfel denumit, dar uşor de recunoscut la originile sale.
Al. Duţu, pe bună dreptate, reproşa "paşoptismului" apariţia acestei nefericite "piedici" mentale. În efortul lor disperat de a ne scoate din criza adâncă în care ne zbăteam de cel puţin două secole - şi care ajunsese la paroxism -, sub ameninţarea de a dispărea pentru totdeauna de pe harta continentului, paşoptiştii au îmbrăţişat în totalitate formulele occidentale, şi privind trecutul nostru cu aceşti ochi, au reuşit să arunce odată cu apa din copaie şi copilul. Adevărat, "înghiţirea", deseori pe nemestecate, a culturii occidentale, a dus şi la strecurarea unor mici boabe de otravă, adică de clişee (nu este cazul aici să le descâlcim milenara evoluţie politico-religioasă), care au condus în bună parte la descalificarea trecutului nostru cultural. O întreagă scară de valori se sfărâmă, fiind înlocuită cu alta, radical diferită. Acţiunea paşoptistă (mai ales politică) a fost atît de plină de succes - aproape miraculoasă - încât repede s-a ajuns să se creadă că înainte n-a fost nimic demn de luat în seamă, ba chiar că "suntem un popor tînăr", cu o cultură care apare sfios, dar pe calea cea bună, abia odată cu "Dacia literară", precedată de o cauză de "alfabetizare", marginală, "plagiată", sclerozată şi care ne sortea unei eterne înapoieri. Primii care simt că ceva nu e în regulă sînt junimiştii: dar vorbind de formele fără fond, "fondul" este socotit, cu puţine excepţii, "cultura populară", într-o deplină consonanţă cu paşoptiştii. Abia după 1900 situaţia devine periculoasă. Pe de o parte, aşa cum bine arată Nicolae Manolescu, G. Călinescu stabileşte în Istoria literaturii... canonul modernităţii în literatura noastră (scoţând la iveală tot ceea ce putea intra în acesta din partea ei "veche"), pe de altă parte "o fantomă" începe să se plimbe prin cultura română: părintele ucis, nerecunoscut, ignorat, se întoarce şi cere răzbunare. Ca orice duh, el "bântuie" şi e înşelător. Se strecoară pe neştiute, benefic şi revigorant în text "moderne şi inovatoare"; alteori, insidios, pare a se oferi ca un paradis etic, politic şi social - valorificat însă tot după canonul modernităţii - justificînd ideologii hibride şi catastrofale. Ori, dacă vrem să ştim cine suntem şi dacă vrem să ne luăm soarta în propriile mîini, trebuie să abordăm fără temeri şi fără nejustificate pudori câteva secole din istoria noastră culturală, secole mult mai importante decât vrem să recunoaştem, secole care ne-au modelat chipul, care ne dictează deseori faptele zilnice, opţiunile, gândurile şi visele.
Am aparţinut (şi, ne place sau nu, aparţinem şi vom aparţine) lumii europene sud-estice, geamăna poate mai puţin norocoasă, dar nu mai puţin legitim moştenitoare a Antichităţii târzii decît sora apuseană. Scara de valori a acestei lumi era cea a medievalităţii ortodoxe, dominată de sacralitate, în care individul, simplă creatură şi în nici un caz creator, îşi căuta, fără istov, mîntuirea sufletului. De aici toate deosebirile fundamentale faţă de lumea Renaşterii. Or, din istoria noastră lipsind marea ruptură pe care o produce aceasta din urmă în partea apuseană a continentului, cu toate frământările, crizele de conştiinţă, răsturnările de viziuni care i se datorează, medievalitatea se prelungeşte excesiv de mult şi îşi goleşte treptat conţinutul, fără a lăsa loc liber noilor mentalităţi. Când, foarte târziu, lucrul acesta se întâmplă, sub ochii tinerilor de atunci nu se mai află decât un cadavru care le stă în cale. Dar acest cadavru a fost cândva viu, plin de putere şi de succes. Cred că pentru noi, azi, este imperios necesar să-i privim adevăratul chip, chiar dacă prejudecăţile "modernităţii" ne fac demersul nu prea comod. Mai mult, efortul nici măcar nu ar fi prea mare, nu trebuie să descifrăm rafturi întregi de tomuri indigeste, căci, deşi într-o margine a lumii ortodoxe, medievalitatea noastră şi-a construit propriul centru ordonator, desigur, după modelul ilustru al Bizanţului, dar nu fără "coloare locală", şi l-a transpus într-o carte sintetică şi esenţială, care se numeşte Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, şi pe care, datorită unor cărturari devotaţi o putem găsi în toate bibliotecile.
Invăţăturile... se însciu într-un gen literar cultivat cu deosebire în Evul mediu: ghiduri educative complexe pentru folosul viitorilor conducători de state. Primul lucru care trebuie menţionat este faptul că Neagoe nu suferă de nici un fel de complex de inferioritate faţă de cei pe care-i consideră egalii săi, adică domnii şi împăraţii creştini - el se socoate un urmaş al Bizanţului, are atitudini şi mentalităţi imperiale sprijinite pe o viziune politică bine structurată, este un ctitor în tot sud-estul continentului, cu înţelegere şi aplicaţie pentru cultură. De notat că aceleaşi mentalităţi pot fi detectate din acţiunile şi documentele predecesorilor săi - este vremea Bizanţului după Bizanţ. Cartea lui Neagoe teoretizează monarhia de drept divin - adică statul medieval care are ca singur stăpân pe însuşi Isus Hristos. Nu boeirii îl aleg pe domn "nu te-au ales nici nu te-au unsu ei domn, ci Dumnezeu", unicul deţinător al adevăratei puteri. "Contractul" este încheiat între Divinitate şi domn, acesta din urmă este "alesul" care îi îndeplineşte nemijlocit poruncile în lumea pământească; firesc, autoritarismul este o manifestare obligatorie a misiunii sale supreme, a "mandatului" primit: "cugetă că nu v-au adunat Dumnezeu să fiţi toţi domni [...], ci numai pe tine te-au ales şi te-au pus să fii păstoriu turmei sale. Deci, de nu vei fi tu harnic să cunoşti turma şi să le împarţi tuturor pre dreptate, ce domn şi ce păstor te vei chema, cînd vei lăsa să se amestece toţi în lucrurile domnii tale şi să fie domni ca şi tine, sau să se bage în venitul ţării tale?". Sigur, această ideologie statală deschide drum liber abuzului fără limite (cum de fapt se şi întâmpla) dacă domnul s-ar reprezenta doar pe sine ca deţinător al puterii. Dar atitudinea violent autocrată (Neagoe, ca orice domn medieval, a poruncit ţepuiri, decapitări, spânzurări şi poate chiar asasinate ascunse) nu duce totuşi, pe plan teoretic, la înflamarea personalităţii, căci singurul stăpân absolut, etern şi atotputernic, Dumnezeu, va "monitoriza" faptele "alesului" şi dacă acesta înlocuieşte cuvîntul lui Dumnezeu cu propria voinţă îşi va pierde favoare divină. Căci "puterea corupe" şi Neagoe ştie asta foarte bine: "cum mănîncă rugina pe hier aşa mănîncă şi pre om slava cea omenească deaca i se va lipi inima de dînsa". Aproape nu există pagină din carte în care teama de Judecata de apoi, cînd "nu să va cunoaşte nici domn, nici împărat, nici boiariu, nici bogat, nici sărac, ci toţi vor sta fieştecarele cu lucrurile sale, măcar bune, măcar rele", să nu cutremure sufletul voievodului. Puterea pământească se manifestă numai în limita conştiinţei unei judecăţi absolute de care nimeni nu scapă. De fapt una din temele pe larg dezvoltate în Învăţături... este tocmai aceea a împărţirii dreptăţii în conformitate cu legile creştine - condiţie obligatorie pentru ca autoritatea domnului să fie recunoscută şi acceptată. Misiunea domnului este deci una etică şi ordonatoare, şi el o îndeplineşte în umilinţă, fiind un exemplu şi un îndrumător spiritual pentru poporul său, aidoma unui bun părinte: "m-ai pus să fiu păstoriul şi învăţătoriul turmei tale".
Putem socoti că persoana umană, individul este ignorat, "pulverizat", în viziunea lui Neagoe? Cu siguranţă, dacă am pune în funcţie canonul "modernităţii". Dar pentru o lume în care "sufletul şi nu trupul" are importanţă, individul are o altă accepţiune: el este un suflet unic, irepetabil, în permanent dialog cu divinitatea şi în necontenită căutare a mântuirii - pentru aceasta i s-a dat liber arbitru - şi toate meritele, titlurile şi averile pămînteşti nu vor avea nici o importanţă în ziua Marii judecăţi. Fiindcă este vorba de o lume activă, dar făptuirea trebuie să fie întru slujirea Domnului; o lume "perfecţionistă", fiindcă modelul este unul ceresc şi nu pămîntesc. Omul trebuie să trudească pentru salvarea sufletului său şi al semenilor şi în nici un caz pentru glorie lumească - sfatul este direct: să luăm exemplu de la tătarii care stau în corturi şi să nu ridicăm construcţii măreţe de zid (cu excepţia desigur, a celor întru lauda domnului). Aşadar în fruntea ierarhiei sociale se află nu împăraţii şi domnii, ci pustnicii şi călugării: "Că înaintea acelora împăraţii şi domnii şi judecătorii nimic nu sînt". Nu doar domnul are o misiune de sus, ci fiecare membru al societăţii, fiindcă, în măsură mai mare sau mai mică, dar fără excepţie, toţi poartă pe umeri "grija lumii aceştia". Societatea are deci o structură coerentă şi bine ierarhizată, în care fiecare este "mandatat" cu o responsabilitate pentru care "va da seamă".
Iată în scurte fraze rezumată partea "teoretică" a Învăţăturilor... Sfaturile practice vor urmări şi ele în primul rând păstrarea bunăvoinţei divine pentru o strânsă colaborare în treburile domniei - cel mai important, care se află chiar în primele rînduri ale cărţii sună aşa: "iubitul mieu fiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeul cel mare şi bun şi milostiv şi ziditoriul nostru cel înţelept, şi zioa şi noapte şi în tot ceasul şi în tot locul". Principalul reazem al domnului, în judecăţi, diplomaţie, războaie etc. este reculegerea rugăciunii (evident, după cum se ştie, cartea este impregnată de spirit isihast). Şi aici ajungem la una din multele probleme interesante ale Învăţăturilor... E vorba oare de un domn cavaler războinic? În primul rînd uciderea de om, indiferent de rasă şi religie, este un păcat capital: "că sîngele omului nu iaste ca sîngele vitelor sau ca altor fieri sau ca al păsărilor, ci iaste într-alt chip, sînge ales şi curăţit de sfîntul sînge al Domnului nostru Isus Hristos". Singura justificare a unui război ar fi ca acesta să se dea în numele Domnului; lumea deci se împarte în "ai noştri" - creştinii - şi "ceilalţi" - păgînii. Dar şi atunci drumul pînă la declanşare e lung: "Iar de vor păgînii aceia cu oşti mai mult şi cu putere mai mare decît voi, iar voi întîi să vă plecaţi lor cu cuvinte bune şi blînde. [...] iar de nu vor vrea să se împace cu voi cu acele cuvinte bune, pentru necredinţa lor, voi să le daţi şi bani cît veţi putea. Iar să nu iubiţi răzmeriţele şi războaiele, nici să vă ducă mintea să vă bateţi cu dînşii". Trebuie subliniat cu tărie că orice glorificare a eroismului unui "canon occidental" - este exclus să o găsim într-un text medieval ortodox. Sigur, asta nu înseamnă că nu ne aflăm de fapt într-o epocă militar-războinică, că nu s-au dat lupte notabile în care au murit sumedenie de oameni (în numele Domnului), ci doar faptul că eroismul şi gloria individuală nu se aflau pe scara de valori care situa în vîrf pe călugăr şi pustnic. Mult mai preţuită este evitarea vărsării de sînge, "cuvîntul bun", diplomaţia, cumpărarea bunăvoinţei, compromisul. Dar, mai mult, prudenţa ajunge foarte departe când sfatul este ca pe câmpul de bătaie domnul să nu se afle unde e temeiul oştirii, căci acolo se va da bătălia, şi ar fi riscant, ci să stea "ca-ntr-ascunsu" şi să urmărească oştenii, să vadă cine se luptă cu adevărat pentru el. Importantă deci este abilitatea comportamentului şi cultivarea "imaginii", căci: "de vei vedea că iaste izbînda ta, lesne iaste să intri iar în toiu şi să mergi la locul care-ţi va fi voia să stai". Vom regăsi aceeaşi abilitate prudentă în relaţiile cu boierii. Neagoe, profitînd şi de experienţa milenară a Bizanţului, dar şi din proprie experienţă, echilibrează autoritarismul cu "munca în echipă". În virtutea aceluiaşi egalitarism creştin - toţi sînt robii lui Hristos, deci vorbele Domnului pot veni din orice gură - domnul trebuie să asculte cu atenţie orice sfat. Acţiunea practică pune mereu accentul pe "manipularea" cu răbdare, abilitate şi descreţie a oamenilor - importantă este mai ales deţinerea controlului psihologic al celor din jur: el să cunoască gîndurile slugilor, ale căror acţiuni vor fi astfel previzibile, pe când supuşii să nu afle intenţiile domnului. Deşi cerînd autoritate, nicăieri nu vom găsi în Învăţături... îndemnul la folosirea terorii ca mijloc de stăpînire: din contră, Neagoe preferă seducţia, vorbele frumoase, cadourile, lauda, pedeapsa educativă, ferindu-se să rănească, pentru că "se întristează inima şi se vatămă ca o rană, că inima omului iaste ca sticla, decii sticla, deaca să sparge, cu ce o vei mai cîrpi?".

Societatea - deşi strict şi piramidal ierarhizată -, în virtutea egalităţii tuturor în faţa lui Dumnezeu, rămâne mereu permeabilă, un transfer se face necontenit între cele două poluri opuse: "Iată că sîntem datori noi ceşti puternici să ajutăm celor slabi şi să-i îndreptăm, şi să nu facem atîta în voia noastră cît în voia vecinului şi săracului şi a neputernicului". De fapt pârghia care unge mecanismul social şi care trebuie să rămână mereu activă pentru a se domni în pace este milostenia văzută ca o "retrocedare de bunuri": "Iar de-ţi va mai prisosi venit din venitul domniei, acel venit să nu gîndeşti că iaste cîştigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci..." (nu cu mult diferită va fi teoria plus-valorii a lui Marx). Deci milostenia are rolul de a diminua tensiunile sociale, căci, deşi nu se spune, se înţelege, cei care mor de foame nu se mai tem de nimic. Pe lângă faptul că averea este privită ca o formă de spoliere, deci are un sâmbure imoral, ea este condamnată şi ca o "ispititoare", o "plăsmuire" prin care "lumea înşelătoare", unealta diavolului, pune stăpânire pe oameni: "Că într-această vreme [...] nu foarte ascultă oamenii cuvintele cele bune şi dulci, ce totodeauna pohtescu hicleana avuţie".
O atitudine cât de cât obiectivă pentru un istoric ne obligă să nu dăm note universurilor culturale (mai ales să nu amestecăm criteriile), ci să le înţelegem şi să le observăm succesul sau eşecul - or, este absolut evident că această "soluţie existenţială" a medievalităţii a fost una de succes, adecvată epocii ei, integrându-ne "sistemului" european, desigur, în varianta răsăriteană - geamănă "lunară", nu "solară", dar aparţinînd aceleiaşi lumi. Astfel Învăţăturile... nu sunt o carte fundamentală pentru că în ea ar apărea (ceea ce nu se întîmplă) nişte elemente renascentiste, ci pentru că este o expresie şi o oglindă fidelă a timpului său, iar pentru noi un ghid perfect al culturii medievale autohtone, calea de acces într-un teritoriu care altfel ne-ar rămîne inaccesibil. Sinteză completă a tuturor "temelor" mari ale timpului, ea este şi o lecţie concentrată a felului în care acestea trebuie abordate - şi elementul fundamental care nu poate fi scăpat nici un moment din vedere faptul că universul medieval era unul teocratic - Dumnezeu este creatorul şi omul este creatura. Aceleiaşi ierarhii valorice i se supune, desigur, şi esteticul. El nu poate fi "autonom", ci strict subordonat religiosului. Creaţia "secundă", este rezultatul ascezei, reculegerii şi rugăciunii, fiind la rîndul ei o manifestare a puterii divine. Evident că în această viziune originalitatea nu are ce căuta: "Şi această să nu le gîndeşti că le gîndescu eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturi". Orice este produs de "capetele noastre", inevitabil, este lipsit de autoritate şi trebuie sprijinit pe textele sacre - actul creator ca expresie a individualului şi particularului este demonie curată. Se constituie astfel o ierarhie a textelor: Cartea Cărţilor este Biblia, cea inspirată direct de Duhul Sfînt, urmează apoi scrierile Sfinţilor Părinţi ai bisericii care, desigur, se referă şi ele în primul rînd la Biblie, iar abia apoi "capetele noastre" care, îndrumate de aceştia, pot să comenteze, pentru îndreptare şi învăţătură, textele superioare lor prin autoritate, reluîndu-le în nenumărate variante - astfel, orice lectură conduce mereu la textul relevat. Toată cultura Evului mediu nu e altceva decît o oglindire la nesfîrşit a aceluiaşi chip (numai că acest chip este atotcuprinzător): citări, parafrazări, prelucrări, sinteze, antologii, trimiteri - o cascadă de referenţialităţi. Opera, ca orice produs al "creaturii", va fi înghiţită de timp: "au fost mulţi împăraţi şi mulţi domni, şi multe feliuri de cărţi s-au făcut şi au scris şi le-au pecetluit cu peceţi iar apoi toate au trecut ca roao cea de dimineaţă [...] numai lucrurile cele bune ce vor fi făcut în viaţa lor, acelea nu vor peri în veci. Pent-aceia şi eu socotiiu şi văzuiu că după puţinea vreme şi eu voi să mă petrec din lumea aceasta, şi peceţile mele vor să se strice. Drept aceia n-am legat pecete". După noi rămân doar faptele creştineşti şi nu "peceţile" cărţilor; dar probabil că şi Învăţăturile... au fost o "faptă bună", căci, iată, o avem în faţa noastră şi regretăm proasta ei înţelegere şi asimilare în "canonul" cultural naţional.

Se mai pune întrebarea dacă Neagoe "credea" în cuvintele sale, dacă nu cumva cartea sa este o culegere de "clişee", de "figuri de stil" după moda timpului, cu scop politico-propagandistic. Nu este aici locul să dezbatem această problemă, dat atât biografia domnului, cât şi momentul istoric exclud ipoteza. Am mai spus că textul este impregnat de spiritul isihast, care însemna o recâştigare a sufletului originar al bisericii ortodoxe. Neagoe trăieşte cu ardoare toate frământările unui suflet profund credincios, apăsat de păcatul nevredniciei sale: "Că acum eu intraiu în pomenirea morţii, că cu totul mă îmbrăcai în grijă, în tristăciuni şi în frică, cugetînd cum voi să mă întîmpin cu judecata ta cea înfricoşată şi sufletul mieu cel ticălos cum va trece prin vămile cele nefăţarnice..."
Da, trecând în revistă "învăţăturile" lui Neagoe trebuie să cădem serios pe gânduri: ele se dovedesc a fi o sinteză a unor elemente fundamentale societăţii medieval-ortodoxe, care s-au modificat ele mult în cursul istoriei, dar nu au dispărut nici în ziua de azi. Din când în când privirile s-au întors spre ele, dovadă că se traduc în excepţionala limbă a secolului XVII, pe vremea lui Matei Basarab, ca îndemn pentru o revigorare politică, socială şi etică - o "întoarcere la origini". Uitate, pierdute apoi mult timp, ele revin în actualitate atunci când nimeni nu vrea să le mai rcunoască - sunt un text vechi, aparţinând perioadei slavone, impregnate de spirit bisericesc, fără legătură cu o tânără cultură modernă şi occidentalizată. Aşa să fie?

Oare nu puţine din mentalităţile noastre de azi - lipsa de entuziasm pentru "capitalism", scepticismul, demonizarea averii, "egalitarismul", fatalismul, evitarea confruntării directe, speranţa în personalităţile providenţiale şi paternaliste, fidelitatea faţă de biserică etc. - pe care le socotim "păcate, handicapuri congenitale" ale naţiei ar fi mult mai uşor de înţeles şi de făcut profitabile dacă am încerca să zăbovim puţin asupra ghidului medievalităţii româneşti pe care Neagoe ni l-a pus la dispoziţie? Fiindcă aici avem exact opusul cazului cantemirian. Dacă principele moldovean nu a fost asimilat mentalităţii noastre colective, deşi modernizarea noastră de la el începe, în schimb Neagoe, cel privit cu jenă de aceeaşi cultură, este de fapt "părintele" nostru, sângele lui ne curge prin vine; iar cînd Sadoveanu reconstituie în Fraţii Jderi statul perfect, acesta seamănă ca două picături de apă cu cel teoretizat în Învăţături... E deci formula politică şi umană păstrată în "genomul" nostru cultural şi care era foarte departe de a presimţi măcar marile prefaceri ale umanismului occidental şi ale Renaşterii. Trebuie să avem curajul să ne privim în faţă trecutul cu toate confuziile, întîrzierile, uneori erorile lui, dar şi cu eforturile, reuşitele, zestrea de bunuri spirituale (pe care încă nu ştim să le punem în valoare) şi experienţele unice care ne fac să fim noi înşine şi să avem ce transmite contemporanilor şi urmaşilor noştri. Nu Cantemir, nu Mihai - cu chipul lui machiat după "canonul" occidental - tulbură somnul românilor. România "profundă" tânjeşte după părintele ucis. Este cazul să depăşim complexele prea marii noastre grabe, să ne întoarcem privirea înapoi şi să stăm de vorbă cu fantoma lui care nu are încă odihnă şi nici nu o va avea până când nu-i vom face dreptate. Prin ceaţa vremilor să încercăm să-i privim chipul. Să fie oare domnul autoritar cu ambiţii imperiale, să fie domnul-călugăr responsabil de mersul lumii şi urmărit de spaima ultimei judecăţi, să fie teoreticianul politic, să fie cel dăruit cu har scriitoricesc, să fie tatăl şi fiul îndurerat, să fie creştinul care-şi caută mântuirea sufletului? Sau toate acestea la un loc? Voievodul din Învăţături... este de fapt omul total, omul perfect, omul arhetipal, "modelul" ascuns pe care acum, când trecem într-o altă vârstă a culturii noastre, trebuie să ne străduim să nu-l mai ucidem încă o dată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara