Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Fantomele memoriei de Marius Chivu


Pentru generaţiile mai tinere, Ion Vianu nu este tocmai o figură familiară. Din scurta prezentare a cărţii aflăm că este specializat în psihiatrie, a publicat chiar o Introducere în Psihoterapie (Dacia, 1975), un volum de eseuri, Stil şi persoană (Cartea Românească, 1975), precum şi mai cunoscutul volum de convorbiri cu Matei Călinescu Amintiri în dialog (Litera, 1994, ed.a II-a, Polirom, 1998). În 1977 a emigrat în Elveţia şi a fost un colaborator constant al Europei Libere. Caietele lui Ozias este, aşadar, debutul literar al lui Ion Vianu.

Subiectul romanului ar fi, foarte pe scurt, cam acesta. Un anume Dan Naidin, autoexilat în străinătate, se întoarce în ţară la jumătatea anilor ’90 şi descoperă că, de fapt, fusese înfiat. Va face nişte investigaţii şi o va afla pe mama adevărată, apoi chiar şi pe tatăl său (aceştia nu trăiau împreună): Radu Popescu - Călăraşi, un personaj decadent de viţă nobilă, care îi va încredinţa un foarte ciudat jurnal. Citind aceste însemnări, îi va atrage atenţia Puiu Ozias, un bătrân de 100 de ani, amant al mamei lui Radu Popescu, bunica lui Naidin. Acest misterios Ozias, văzut ca „martorul cel mai preţios al secolului”, are, la rându-i, câteva sute de caiete cu însemnări întinse pe zeci de ani, caiete oferite spre descifrare şi publicare lui Vlad Chelfănescu, angajat al Muzeului Literaturii.

Cei doi noi posesori de jurnal (o generaţie mai tânără decât diariştii) se caută şi încearcă, folosindu-se mai ales de adăugirile orale ale bătrânilor, să pună cap la cap informaţiile din cele două jurnale cu scopul de a reconstitui „istoria secretă şi adevărată a secolului”, pornind de la adevărul politic al anilor ’40-’50. Vor apărea astfel o mulţime de personaje politice reale şi fictive, dar şi ale vieţii private româneşti din epocă, majoritatea cu descendenţă nobilă, fiecare implicate, în felul său, mai mult sau mai puţin decisiv, în viaţa publică sau politică a acelor ani de extraordinare schimbări istorice. Sunt anii tulburi ai Gărzii de Fier şi ai Mareşalului Antonescu, anii de sfârşit ai celui de-al doilea război mondial, perioada în care Regele Mihai e forţat să abdice, iar agenţii comunişti instruţi la Moscova pun stăpânire pe sistemul politic. Urmează anii Rezistenţei din munţi de pe vremea lui Dej, ani în care încă se mai visa sprijinul american, în timp ce reţelele de rezistenţă erau încet, încet anihilate, iar complotiştii torturaţi sau aruncaţi în beciurile închisorilor.

După cum se vede, o perioadă importantă din istoria noastră, despre care, după ’89, literatură nu s-a scris şi care are acum toate şansele să dea un roman mare. Din păcate, nu lipsa de talent dar de exerciţiu face ca acest roman să nu contureze o naraţiune reuşită. Romanul are numeroase greşeli şi neglijenţe, atât stilistice cât şi de construcţie. Redactorului de carte ar fi trebuit să-i revină responsabilitatea de a sugera autorului cum trebuia prelucrat romanul în amănuntele respective. La un moment dat spune foarte frumos şi perfect adevărat Ozias: „Adevărul e slab. O poveste inventată care stă în picioare e de o mie de ori mai valabilă decât una adevărată, dar şubredă din punctul de vedere al naraţiunii.” (p. 203) Numai că nu e vorba de povestirile însăilate ale bătrânului centenar, ci de discursul romanului în întregul lui care presupune mai mulţi naratori şi, implicit, cadre şi perspective multiple.

Prima parte, introducerea în arhitectura acestui roman, construit pe pretextul şi cu ajutorul unui jurnal, este un eşec. O serie întreagă de clişee face din acest capitol un text în care legile verosimilităţii să nu funcţioneze aproape deloc. Cadrul, pre-textul romanului este artificial şi schematic. Şi nici stilul nu prea ajută. Ritmul este prea grăbit lăsând relatarea preliminară fără consistenţă, o naraţiune falsă, golită de emoţii. Există mult nenatural într-un incipit care ar fi trebuit să aibă rolul fundamental de captatio. Astfel, mult aşteptatul jurnal, „menit să modifice profund părerile despre secolul douăzeci, văzut din Bucureşti”, se arată, încă înainte de a fi cunoscut, o făcătură. Până la urmă, conţinutul misterioaselor şi periculoaselor însemnări care ar fi cuprins „tot ce fusese cultură, politică, diplomaţie, viaţă mondenă, toate intrigile, adulterele, toţi spionii, diplomaţii, oamenii celebri ş...ţ o întreagă filozofie de viaţă”, toate acestea rămân, în cea mai mare parte a lor, simple promisiuni. Mai mult, semnele convenţiei jurnalului găsit/primit (un motiv mai mult decât comun) sunt străvezii, iar construcţia naratologică lipsită de armonie şi incertă, chiar şi acceptând că aceasta ar fi însăşi poetica ei (justificări s-ar găsi). Date exacte alternează cu ani trunchiaţi, unele nume de personaje sau de localităţi apar consemnate doar cu iniţiale. Fără nici un sens.

De fapt, romanului îi poate fi adusă o singură şi mare obiecţie: seamănă prea mult cu romanele de dinainte de’89. Sentimentul de déjà-vu e puternic din mai multe puncte de vedere. Primul ar fi pretenţia - ce-i drept, nu asumată integral - de a face puţină istorie, de a completa, nu neapărat de a se substitui, documentelor oficiale. Apoi, ca tipuri de personaje, apare anticarul evreu, fostul anchetator/torţionar care dă informaţii declasificate, nebunul profet, cvasi-mitic, ultimul supravieţuitor al unei nobilimi dispărute în beciurile comuniste (personaj al cărui model ar fi Zacharias Lichter), precum şi personajul-inspector care transformă căutarea adevărului într-o investigaţie pâcloasă, personaj arhiprezent în toată proza anilor ’60 care a supralicitat atât strategiile confuziei şi ale indeterminării. Ar mai putea fi trecute la motive recurente manuscrisul fabulos de sertar şi aşa-zisul cerc al iniţiaţilor cu rol de martori-propovăduitori.

Reţin însă o semnificaţie profundă, şi anume că, aşa cum nici înainte de ’89 adevărul istoric nu putea fi rostit integral (motivele erau atunci exclusiv politice), nici după revoluţie adevărul nu este mai uşor de formulat. Din motive de dispariţie fizică a martorilor, a documentelor, din cauza inaccesului la arhive, datorită depărtării în timp, a scăderii interesului chiar. Aici am găsit contribuţia majoră a romanului lui Ion Vianu. Nu reconstituirea unor scenarii politice necunoscute, nu dezvăluiri senzaţionale (pe care le-ar fi putut face fără nici o cenzură) înregistrate în minuţioasele jurnale, dar zbaterea de a pune cap la cap piesele necunoscute ale istoriei noastre adevărate însoţită îndeaproape de neputinţa pătrunderii esenţialului. Dacă o astfel de temă, înainte de ’89, avea un anume sens în mecanismul totalitar, acum, după căderea comunismului, în libertate, el capătă un altul. Poate chiar mai dramatic. Adevărul pare mai plin de nuanţe ca niciodată, gradul de importanţă al evenimentelor este instabil căci timpul mută centrul de greutate al priorităţilor; percepţia însăşi a duratei se arată ameţitoare.

Aflând că însuşi tatăl său fusese ofiţer de Securitate, Vlad Chelfănescu cere confuz sfatul profesorului Şragăr, care îl încurajează condamnând ideea unui adevăr final relativ: „Din această privire unilaterală şi parţială a fenomenelor, s-a născut ideea fatală, erezia gravă cum că adevărul e imposibil de aflat. Cu alte cuvinte, timpul devine iluzie pe măsură ce se desfăşoară ş...ţ Da, cea mai rea, cea mai primejdioasă dintre erezii, deoarece introduce în spirite gândul pervers că istoria însăşi nu e altceva decât un mit, o minciună. Minciună sacră sau profană. O astfel de idee îngăduie cele mai mari crime!” (p. 299 şi urm.) Dar memoria este capricioasă, cu cât se întinde mai mult în trecut cu atât martorii devin mai blazaţi („evocăm fantome”), uneori ilizibilă, alteori deformând prin însăşi natura ei, cum spune la un moment dat Puiu Ozias: „Sublimul e un efect optic, de perspectivă. Ne uităm în Timp ca prin capătul mic al ocheanului; unghiurile de fugă se adâncesc şi dau o alură nobilă peisagiilor.” (p. 254)

După un început greoi, romanul îşi găseşte pe parcurs un ton mai potrivit şi, pe alocuri, relatările bătrânului Ozias sunt captivante. Probabil, cei care îl cunosc mai bine pe Ion Vianu vor depista în această carte şi câteva elemente de autobiografie deghizată, dar asta este deja o altă poveste.



Ion Vianu, Caietele lui Ozias, Postfaţă de Matei Călinescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, 360 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara