Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Carnet:
Fata veroneză de Val Gheorghiu


Oră tîrzie, pe un post, imagini crunte, cu... asasinarea lui Bush. Rateul de transmisie, cu sonorul mort, doar subtitrarea, măreşte, de la o clipă la alta, stupefacţia. Caut alte posturi pentru confirmarea tragediei dintr-un predestinat Dallas. Nimic. Revin pe canalul mut: imagini de o angoasă dementă, cu precipitări isterice ale poliţiei, cineva mort pe caldarîm, cu sîngele negru, şiroind peste rever, relatări seci ale agenţilor, Bush e deja la spital, speranţe minime, din cînd în cînd, sala în care tocmai îşi ţinuse cuceritorul discurs, în stradă manifestanţii, majoritar orientali, din nou manevrele violente ale poliţiei, din nou uşa spitalului, în sfîrşit, declaraţia personajului important de la Casa Albă... Noaptea se scurge în enigmă. Dimineaţă, spre atelier, bat chioşcurile cu presă. Nimic.

Ce-a fost asta?

După o fulguire nebună, dintr-odată, soarele. Ca-n martie. Dinspre Teatru, o fată. Extrem de vizibilă. Doar în fustă Veronese, corsaj tot verde, e o Grace Kelly tocmai coborîtă din pauzele dansante ale celor de la PRO TV. Anulează totul în jur. Tot ce-i urît.

În '63, noaptea, imagini incredibile, cu Kennedy împuşcat de undeva de sus, de la un depozit, limuzina prezidenţală continuă să străbată bulevardul, preşedintelui îi cade capul pe umărul încremenitei Jackie. Imaginile străbat subit continetele. Nimic incert. Kennedy e mort.

Mai sînt trei chioşcuri pînă la atelier. Aici, unul. Parcurg ziarele expuse afară. Nimic. Ce-a fost asta? Îmi pipăi cealaltă tîmplă, panicat de un eventual delir. Fata veroneză trece pe la Filarmonică. Mă liniştesc.

Moartea lui Marat, pictată în 1793 de David, are aer de alcov. Împuşcat de o damă, Charlotte Corday, temutul iacobin rămîne aplecat pe marginea căzii, cu dreapta atîrnîndu-i pe podea, pana neterminîndu-şi rîndurile de pe foaia din stînga. Turbanul îmbăierii e penibil. Scenografie. "La David inspiraţia pare să vină numai din creier. Avîntul inimii, accentul emoţional, forţa expresivă îi lipsesc acestei opere atît de robuste". O spune... colegial valpurgicul Delacroix.

Încă un chioşc. Nici o noutate cu Bush.

Tot despre glonţ. În Trei mai 1808, Goya îi aşază pe condamnaţi chiar în buza plutonului. Foc! Unul din nefericiţi, în cămaşă albă, retoric, primeşte glonţul cu mîinile ridicate. Se mai văd dealuri, gură-cască.

Ultimul chioşc. Nimic nou cu Bush. Tîmpla. Deduc, în sfîrşit, că as'noapte am văzut o biată simulare de asasinat. Cît cinism în a regiza un asasinat avîndu-l ca personaj pe un preşedinte în deplin - şi dramatic - exerciţiu! Vorba lui Delacroix: "Avîntul inimii, accentul emoţional, forţa expresivă îi lipsesc acestei opere atît de robuste". E de imaginat plăcerea lui Bush însuşi vizionînd... robusta operă t.v.

Fata în verde Veronese e încă în faţa Filarmonicii.

Ajuns în atelier, mă duc la paleta de lîngă şevalet şi iau între degete corpolentul tub Verde Veronese. Refac, terapeutic, dimineţile-mi senine de la Veneţia, oraşul preferat definitiv de veronez. Al cărui Triumf al Veneţiei din 1579 îl văd în Sala Marelui Consiliu. Semnat Paolo Celini Veronese.

Un pandant autohton al înscenării americane? Exclus. În Caragiale nu se-mpuşcă în scenă, nu se vede pistol. Conu Leonida şi consoarta, insomniaci, aud, din pat împuşcături afară, dar nu ştiu ce-i pistolul.

Pe fereastra atelierului, fata în verde. Cea care-mi anulează, brusc, obsesia nocturnă a glonţului.