Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Faust, cavalerul şi struţocămila de Mariana Neţ


Visul cavalerului (17,1 x 17,1 cm) se numără printre cele mai mici tablouri ale tînărului Rafael. Un june cavaler e arătat cum doarme la răspîntie şi i se înfăţişează în vis că are de optat între asceză şi o viaţă de plăceri. Alege, evident, calea cea dreaptă. O dată pentru totdeauna.

Aşa stau, poate, lucrurile în vis şi în parabolă. În viaţă - şi chiar în literatură - avem de făcut faţă unor opţiuni multiple. Căci viaţa este o grădină a potecilor care continuu se bifurcă. Şi mult prea rar ştim dacă alegem bine. Ca să nu mai vorbim de faptul că reperele nu sînt întotdeauna clare, iar codul (fie el şi al onoarei) e adeseori confuz.

Privind înapoi cu stupoare, te întrebi atunci unde ai greşit. Valorile în care crede cavalerul sînt anulate pentru tine într-o asemenea măsură încît îţi pare că se termină o lume. Nu toţi avem norocul să ne apară un abate Faria, care să facă solzii să ne cadă de pe ochi.

Nu trebuie să merităm numai Golgota, ci şi drumul spre Damasc. Iar acesta din urmă e oricînd posibil, cu condiţia să-l genereze o epifanie. Din păcate, uneori e reversibil.

Aceasta pare a fi morala romanului lui Vladimir Volkoff Le trêtre, tradus de Mircea Ivănescu drept Struţocămila. Cartea înfăţişează unul dintre cele mai interesante cazuri de pendulare fără preget între două căi. Ambele sînt primejdioase şi la capătul fiecăreia te aşteaptă o răsplată (fireşte, altfel de răsplată, de la caz la caz). Trebuie doar să ai voinţa şi puterea de a alege. Dar tocmai pentru că echivalenţele sînt aproape fără cusur, poţi nu doar să disimulezi desăvîrşit, ci chiar să zigzaghezi uşor - şi sincer! - spre o extremă sau spre alta. Struţocămila e un preot trădător, dar şi un trădător care-şi descoperă, în timp, vocaţia de preot şi chiar ajunge, la un moment dat, deliberat, pînă aproape de martiriu. Romanul e parabola atîtor preoţi - şi nu numai - care au semnat pactul cu diavolul în ţările totalitare ale secolului nostru, ca şi ale altor secole. Pînă la ultimele pagini ale cărţii, le trêtre poate fi asemănat tîlharului ce s-a căit pe cruce. Continuînd însă ambiguitatea perfect construită pe parcursul povestirii, ultima încercare ce i-a pregătit-o diavolul ispititor nu e martiriul salvator şi regenerator - pe care era gata să-l accepte din convingere şi chiar cu bucurie -, ci clemenţa acelora care se pregăteau a-i fi călăi şi care - cu supremă generozitate - îi oferă posibilitatea de a scăpa de moarte şi tortură, dacă acceptă să semneze, pentru a doua oară, pactul. Iar condamnatul este de acord. De-abia acum pierzania - şi alegerea care a determinat-o - sînt fără de întoarcere. În absolut, nu sîntem jucăria sorţii, ci dotaţi, pînă la capăt, cu liber-arbitru, pare a spune Volkoff, ca şi Rafael.

***

De altfel, dacă nu cedezi la mită şi nu închei pactul nici mînat de frică, poţi deborda - precum Lord Jim - pentru că ai imaginaţia prea fertilă. Dar Lord Jim nu-şi ratează şi a doua şansă.

Preceptul "Intraţi prin poarta cea strîmtă" (Matei, 7, 13), pe care-l ilustrează Visul cavalerului nu e deloc uşor de aplicat. Mult prea adesea se întîmplă să nu ştim care anume dintre porţi e cea îngustă, a virtuţii. Apoi, se ştie că excesul de virtute poate fi un viciu (căci creează dependenţă), iar excesul de asceză - un păcat. Poate chiar cel ce l-a făcut pe Lucifer să cadă. Şi remuşcarea în exces poate să ducă la orgoliu, după cum ne învaţă orice text sapienţial. Mai bine e să ai tăria de a merge mai departe, după ce ai tras învăţămintele ce se impun. Le-ai tras, cu adevărat, atunci cînd ştii, cu certitudine, un singur lucru despre tine însuţi. Că nu mai faci aşa, orice s-ar întîmpla. Că data viitoare vei alege altfel. Nunque bis in idem. (Dar asta, în ce mă priveşte, nu cred că se poate. Sau, de totuşi se poate, e atît de rar, încît devine încă o parabolă.)

Iar să fugi de ispită înseamnă nu numai să nu-i sucombi, dacă apare, ci mai ales să n-o cauţi cu lumînarea. Dar nici să nu-ţi îngropi talantul. M-a fascinat dintotdeauna ceea ce cred a fi lecţia fundamentală pe care i-o dă calul eroului (sau eroinei) din unele basme româneşti: "Dacă o vei lua, te vei căi, dacă n-o vei lua, iar te vei căi; însă mai bine este să o iei". Pietricica, frunza sau cosiţa pe care a pierdut-o Cosînzeana. Sau orice le apare în cale, pe parcurs. Să-ţi cunoşti limitele, dar să le şi transcenzi neîncetat - iată unul dintre paradoxurile ce marchează scurta noastră trecere.

Cît despre diavolul care te duce în ispită, el poate avea închipuiri multiple, iar răscrucile la care ţi se arată pot fi, uneori, şi ale sale. Nici diavolul nu e întotdeauna fericit, în ciuda faptului că ar avea motive, văzîndu-se apărat de atîţia avocaţi. Şi totuşi, uneori, el poate fi chiar demonul în care a intrat un înger, ca să-l chinuie, precum în scurta pildă antologată de Carrière în relativ recentul Cerc al mincinoşilor. Struţocămila lui Volkoff, în clipa de epifanie.

***

Tot Carrière relatează o scurtă moralitate indiană despre un pustnic şi o prostituată. Sufletul celei dintîi a rămas, pare-se, curat, pentru că ei nu i-a plăcut ce viaţă a dus. Femeia a ajuns în rai. Pustnicul, dimpotrivă, a fost tîrît în iad, pentru că, neştiut de nimeni, sufletul i s-a lăsat cuprins şi de dorinţă, dar şi de trufie. Raiul nu e nicicînd o certitudine. Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, fără să opteze explicit, pustnicul a încheiat, la rîndul său, un pact cu diavolul.

Pentru cavalerul care doarme la National Gallery din Londra (într-o poziţie cam incomodă, ceea ce vrea, probabil, să arate că nici o alegere de acest gen nu e uşoară), viaţa e un vis din care nu s-a trezit încă. După un moment de cumpănă, pentru el urmează siguranţa. Viitorul îi e limpede. Şi e frumos, ca un tablou de Rafael. Tocmai de aceea, cavalerul îşi permite ca, de o jumătate de mileniu, să se lase legănat de vise.

Nici pentru struţocămilă lucrurile nu sînt cu mult mai complexe, deşi trebuie să facă faţă neajunsurilor provocate de însuşi statutul său de animal hibrid, care se află, simultan, în două luntre.

Cel mai explicit - şi avînd ochii larg deschişi - optează Faust. Bătrînul savant (un fel de pustnic pînă la întîlnirea crucială cu Mefisto), ce pare a fi epuizat tainele cărţilor, e conştient nu doar de faptul că alegi în orice clipă a vieţii - ceea ce sfîrşeşte prin a fi obositor, chiar monoton -, ci şi de acela că nu încetezi să te întrebi de nu era mai bine altfel. El mai ştie şi că, oricît ai fi de fericit - sau norocos - în clipa de bilanţ, totuşi rămîne un rest. De n-ar fi decît pentru că te îndoieşti că fericirea va dura.

Faust ajunge să-l invoce pe Mefisto poate fiindcă s-a săturat de îndoieli. El vrea să fie sigur de propriul viitor. Şi aici şi pe tărîmul celălalt. Îndoielii, care e un iad, el îi preferă iadul cel adevărat, indubitabil. Însă, prin asta, Faust încetează să mai cugete, deci să mai fie. Anulînd celebrul adagiu al lui Descartes, Faust îşi neagă chiar esenţa sa umană. Pactul său cu Mefisto este, şi în acest sens, echivalent cu o sinucidere. Faust vrea certitudinea că va avea tot ce-şi doreşte chiar şi după ce a avut ce şi-a dorit. El îşi oferă şansa de a lua viaţa de la capăt (încă un păcat de moarte, dat fiind că viaţa ne-a fost dată doar o dată), fără a şi-o nega pe aceea dusă înaintea întîlnirii cu Mefisto, diavolul de la răscruci. (Dacă n-ar fi aşa, piesa lui Goethe s-ar sfîrşi la moartea Margaretei.) Faust vrea să îşi proiecteze singur totul. Chiar şi viitorul care îl aşteaptă dincolo de moarte. Între altele, el e salvat fiindcă omului nu îi e dat să fie, pînă într-atît, stăpînul sorţii sale. Nici liberul-arbitru nu este lipsit de limite. Dacă ar fi, s-ar anula, din start, orice morală. Iar Mefisto, îngerul căzut, are voie să ducă la pierzanie un suflet, însă nu are dreptul să creeze demiurgi.

Văzută astfel, redempţiunea lui Faust din final este, la rîndul său, ambiguă. Clemenţa divină este, de fapt, o lecţie şi o pedeapsă.