Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Februarie de Gabriela Ursachi


Într-un eseu din Cronicile optimistului, G. Călinescu situează paradoxul biografic al adevăraţilor oameni ai condeiului într-o previzibilă şi atît de caracteristică lui răsturnare: "Biografia artistului începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii". Prin urmare, "cine nu trăieşte post-mortem (...) nu-i obiect de biografie". Teoria călinesciană se aplică întrucîtva şi lui Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Goleşti), născut la 7 februarie 1777 şi mort la 5 octombrie 1830. Dacă de la anul naşterii se împlinesc, iată, 225 de ani, importanţa în epocă a logofătului iluminist începe a se întrezări abia la început de secol XX. Trecuse, după cum se vede, destulă vreme de la moarte, survenită timpuriu, la nici 54 de ani, din cauze obscure (poate ciuma sau poate ura nestinsă a unor contemporani, incapabili să adere la ideile revoluţioanre despre cultură şi progres social ale "primului român modern", cum avea să-l numească Pompiliu Eliade). Pentru a înţelege mai bine uriaşul salt conceptual făcut de boierul tributar unor deprinderi feudale, care se dedulcise şi el la "luări neprăvilnicite" - cum cu ruşinare va mărturisi mai tîrziu - pînă la filosoful iluminist "convertit pe noul drum al Damascului" (Perpessicius), ar fi de adăstat un bob zăbavă asupra studiilor acestuia. A început învăţătura acasă, la moşia tatălui său. Mare "apreţuitor" al cărţilor, Radu Golescu avea să pună la dispoziţia copiilor săi o impresionantă bibliotecă, precum şi profesori cu ştiinţă în limbile elină, latină, italiană şi franceză, angajaţi de el. Încununarea osîrdiei cărturăreşti se produce o dată cu absolvirea Academiei greceşti din Bucureşti, după care Constantin (Dinicu) Golescu începe, în urcuş abrupt, "viaţa politicească" ce-şi alesese. Astfel, aflat pe la 1802 peste munţi, la Braşov, între boierii ce pribegiseră de frica lui Pazvantoglu, un paşă răzvrătit, el pare a fi avut şansa primei sale călătorii, la Paris. Acolo fusese trimis vornicul Nicolae Dudescu spre a întoarce milostenia lui Napoleon Bonaparte în "favoarea Principatelor". Şi, cum de luni de zile vornicul nu dăduse "cuvînt", se spune că îi revenise tînărului ispravnic de Muscel misia de a cerceta soarta lui şi a ţării. Din Paris, Dinicu ar fi reaprins nădejdea pribegilor înştiinţîndu-i că Dudescu se bucură de atenţia unor cercuri influente şi că Napoleon însuşi ar fi intervenit la Constantinopol pentru înscăunarea pe tronul Valahiei a unui domn pămîntean. Această primă călătorie a lui Dinicu Golescu rămîne însă incertă. Cu atît mai improbabile apar faptele dintr-o anecdotă care circula în epocă despre bravul boier Dudescu. Aflat în faţa lui Napoleon şi necunoscînd îndeajuns limba, acesta este întrebat de însuşi împăratul cine este cel mai nebun din Valahia. Înţelegînd "cel mai bogat", el răspunse pe dată: "Eu". Şi pentru a dovedi, îl invită pe Napoleon la dejun. Deşi era o superbă zi de vară, boierul porunci să se presare din gros zahăr pe aleile castelului ce închiriase şi îl aduse pe Napoleon la masă într-o sanie trasă de patru cai. Impresionat şi de risipa gastronomică, Napoleon îi recunoscu boierului titlul de "cel mai nebun" om din Valahia, deşi strădania Dudescului vizase o atît de diferită consfinţire. Cît despre Dinicu Golescu, el urcă rapid treptele rangurilor boiereşti, şi nu prin merite, cum iar avea să recunoască cu mîhnire faţă de relele obiceiuri ale ţării, ci prin părintele său de care domnul avea "trebuinţă". Ca fiu "din nobleţe", privilegiatul ar fi devenit lesne "sluga luxusului", de nu şi-ar fi descoperit, precum I.H. Rădulescu (urmaşul lui imediat) vocaţia de "luminător" al neamului. Izvodită din frămîntările şi prefacerile unei epoci de tranziţie, Însemnare a călătoriei mele... făcută în anul 1824, 1825, 1826 poate fi considerată, în funcţie de unghiul din care este privită, un "documentar de epocă", un "breviar social şi politic" sau, după cum notează Perpessicius, "un continuu avertisment, un semnal de alarmă pentru trezirea conştiinţelor adormite". Puşi în faţa decorului "politeist" în toate privinţele al cetăţilor apusene, dar mai ales aflînd din nenumăratele Cuvîntări deosebite prăpastia ce separă Occidentul prosper de Orientul înapoiat, cititorii Însemnării... vor înţelege că nu răsfoiesc un "Jurnal de călătorie" obişnuit. Remarcabilă aici este tehnica insinuării: la Viena, de exemplu, este oprit a vizita Spitalul de nebuni, căci la vederea straielor orientale (turceşti!) pacienţii s-ar fi tulburat şi "s-ar fi amestecat". Nu lipseşte retorica aluzivă, cu săgeţi otrăvite trimise clerului ce la noi "stîrveşte" pe divanuri (cum se exprima, solidar ideatic, un Budai-Deleanu), dar şi boierilor fascinaţi de "metalul pămîntului" din care îşi fac "anterie de fir" sau de "pielea samurului şi a rîsului pentru care şi de rîs au rămas". Calamburului i se alătură stilul excesiv prin care critică luxul femeilor de pe la noi, dornice să-şi răstoarne pe rochii toată "cutia lui Bucur, cu toate feţele de panglici". Nu ezită a-şi îndoi indignarea cu aceea a altui spirit critic contemporan: "A strigat betul Eufrosin (Poteca) că ştofele în toată Evropa le port comedienii". Interogaţia retorică sporeşte la rîndu-i mînia şi neputinţa: "Dar cine şi-au apropiat auzul, după auz judecata şi după judecată hotărîrea care-au făcut?" Şi iată cum sub înfăţişarea unui inofensiv "jurnal de călătorie" se întrupează o adevărată Minima moralia de tip iluminist. Deşi stilul călătorului valah nu pare unor critici suficient de expresiv (mai ales că nu sînt defel excluse ca sursă de inspiraţie celebrele Scrisori persane ale lui Montesquieu) şi nici "stînjenul" atît de des pomenit nu reprezintă un "criteriu estetic" acceptabil, Dinicu Golescu a lăsat literaturii noastre un document etic inegalabil, de o factură aparte. Acestuia i se alătură Adunarea de pilde, un interesant Prospect tipărit în broşură pentru Şcoala "slobodă" de la Goleşti, precum şi alte scrieri ce le credea utile cauzei sale, mai degrabă utopice. Moartea lui timpurie lasă o seamă de proiecte în stare de "şantier".
Şi chair dacă Dinicu Golescu va trece prin vama veacurilor doar ca "părinte al memorialului de călătorie", literatura română îl va înregistra perpetuu şi sincer drept veritabilul ei fiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara