Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Feţe ale ratării de Tudorel Urian

Unde se situează opera lui Norman Manea în tabloul literaturii române de azi? Părerile, inclusiv ale criticii care se respectă, sunt întinse de-a lungul unei axe ce are la un capăt un posibil prim Pre­miu Nobel românesc pentru Literatură, iar la celălalt calificativul de scriitor me­diocru. La această percepere oximoronică a foarte bogatei sale opere - aici toată lumea este de acord - a contribuit din plin şi militantismul său în cauze fără legătură cu marile bătălii estetice (reactualizarea trecutului antisemit al lui Mircea Eliade, a fost, de departe, cea mai incomodă dintre ele), adepţii poziţiei contrare devenind automat, aşa cum se întâmplă de obicei la noi, contestatarii nenuanţaţi şi agresivi ai întregii opere a preopinentului lor. În contrapartidă, aliaţii de idei, au tot interesul să supraliciteze calităţile literare ale unui autor care, în fond, le legitimează opţiunea. Într-un asemenea context de receptare, necesitatea revizitării calme, lucide, a literaturii lui Norman Manea, vine de la sine. Întreaga operă trebuie (re)citită în litera ei, făcându-se abstracţie de polemicile de natură istorică sau ideologică în care autorul s-a angrenat în anii din urmă. Iar republicarea de către Editura Polirom a cărţilor de tinereţe ale lui Norman Manea oferă prilejul ideal pentru o astfel de experienţă.

Publicat în anul 1974, romanul Atrium este ce-a de-a treia carte a lui Norman Manea. Până la acea dată mai publicase volumul de proză scurtă Noaptea pe latura lungă (1969) şi romanul Captivi (1970). Împreună cu romanul Captivi şi cel care îi va urma, Cartea fiului (1976), romanul Atrium alcătuieşte ciclul Variante la un autoportret. În anul de apariţie al romanului Atrium, aşa cum spuneam, 1974, România se afla după faimosul turneu asiatic al lui Nicolae Ceauşescu şi lansarea "tezelor din iulie", dar înainte de intrarea regimului în faza de demenţă absolută. Chiar dacă şurubul libertăţii de exprimare începuse să se strângă, un oarecare vânt al destinderii adia încă. Precizarea este importantă pentru că, recitit astăzi, romanul poate surprinde prin curajul autorului de a descrie o Românie deloc idilică (e drept situată într-un trecut apropiat), în care iluziile sunt făcute praf, iar destinele eşuează în mediocritate şi promiscuitate. Societatea devine mediul vâscos în care individualităţile se şterg, sentimentele se maculează, oamenii colcăie într-o existenţă lipsită de orizont.

Atrium este romanul ratării unor foşti colegi de liceu. În contact cu viaţa reală iluziile pier una după alta, entuziasmul adolescentin se stinge şi în locul lor se instalează, pe nesimţite, blazarea, ratarea (care îmbracă forme dintre cele mai diverse, de la cea profesională pur şi simplu, la plafonare, eşuarea relaţiilor amoroase şi a căsătoriilor) întreaga existenţă este o continuă involuţie, un drum spre degradare, precum apele tot mai poluate ale unui rău în care sunt deversate reziduuri. Comparaţia dintre soarta râului poluat şi destinul oamenilor devine explicită: "Primindu-ne (râul - n.n.), aici, lângă mal, într-un con turtit: o inimă, iată: două cavităţi comunicând: orificii valvule gemene, deosebite şi asemănătoare, ca şi noi, prietene Banu. Tot mai adânc, în ochiurile lui de ulei şi parafină, acoperiţi de vânele groase ale leşiilor. Unindu-ne cu el, îmbătrânind cu el, în putreziciune. Ruina unei lumi vâscoase, turmentate, batracianul umed, fără schelet, obişnuit demult doar cu această invazie fluidă, care-i absoarbe şi păstrează căl­dura" (p. 252). Fiecare dintre personaje îşi proble­mati­zează situaţia existenţială sau este pus în situaţii de viaţă relevante pentru devenirea lui. Este greu de spus cine din grupul foştilor elevi de liceu reprezintă alter ego-ul autorului. Mai degrabă s-ar putea spune că Norman Manea împrumută fiecărui personaj ceva din propria sa identitate intelectuală şi socială. În acest context, denumirea întregului ciclu romanesc, Variante al un autoportret dobândeşte cu totul alte semnificaţii.

În legătură cu romanele din această primă perioadă de creaţie a lui Norman Manea, Ion Simuţ vorbeşte despre două filoane de inspiraţie: Proust (presupun, pentru mecanismele rememorării şi un anumit tip de analiză) şi Musil (pentru psihologia intelectualistă). Acestora li s-ar putea adăuga, fireşte, Kafka (referinţa curentă în Occident atunci când este discutat scrisul lui Norman Manea), dar şi Thomas Mann (tendinţa de reproducere in extenso a unor teorii şi experienţe ştiinţi­fice), sau Borges, pentru un anumit tip de onirism care, la un moment dat, învăluie scriitura. De altfel, dincolo de miza lor existenţială (totul sugerează ten­dinţa de însingurare, de excludere socială, de neadaptabi­litate la un cotidian vâscos, în care totul este relativ, contururile se întrepătrund, nimic nu este predictibil) romanele lui Norman Manea ies în evidenţă prin modernitatea scriiturii.

Într-un fel, supralicitarea modernităţii (oarecum de înţeles în cazul unor romane al căror conţinut era în răspăr cu normele estetice şi ideatice dictate de un regim care avea tendinţa să controleze totul, scrise într-un timp în care cenzura era activă) constituie princi­pala vulnerabilitate a acestor romane. Continua întrepă­trundere a planurilor, permanenta schimbare a vocilor narative, alternarea scriiturii eliptice cu lungi şi inutile (în planul ficţiunii) pasaje extrase parcă din manuale de specialitate, permanentul balans temporal dau adesea cititorului senzaţia de ermetism, de sufocare în prea densa ţesătură textuală. Există în Atrium pagini extrase parcă dintr-o limbă de lemn a propagandei din perioada comunistă, identificabile în presa vremii, dar şi în documentele de partid. Iată un singur exemplu: "Râul trebuia amenajat, utilizat, valorificat cu eficienţă. (...) Utilizarea apelor însemna concentrarea în amontele bazinului a folosinţelor neconsumatoare, centralele, navigaţia, chiar şi activităţile sportive, turistice, de agrement, şi amplasarea în zona inferioară, din aval, a consumatorilor importanţi, care nu restituie decât în parte sau deloc debitele prelevate - industriile, adică, populaţia, irigaţiile." (p. 146) În teorie, partidul se îngrijea şi de protejarea râului, şi de bunăstarea oamenilor. În realitate râurile deveneau oribile ape reziduale, iar oamenii un fel de roboţi, lipsiţi de sentimente şi de iluzii. Dar cum ar fi putut vajnicii cerberi ai cenzurii să se atingă de un roman care conţinea fragmente precum citatul de mai sus?

Citind romanele lui Norman Manea ai, de multe ori, sentimentul că nu mai înţelegi nimic. Nu mai ştii cine este vocea narativă, unde şi când se petrec cele relatate, care este ponderea unor întâmplări în economia romanului. Totul seamănă cu o pictură abstractă pe care o vezi lipsit de entuziasm, cu sentimentul că nu ai înţeles nimic, dar care îţi rămâne în minte, te obsedează, pentru ca ajuns acasă, dintr-o dată, să ai marea revelaţie şi să simţi cum toate simbolurile şi sensurile ce păreau obscure încep să se dezlege ca prin farmec.

Toate personajele din romanul Atrium ajung în final să eşueze într-un fel sau altul. Eşecul este înscris în însăşi condiţia de muritori a oamenilor. Toate succesele sunt relative câtă vreme, mai devreme sau mai târziu, indiferent de prestigiu şi de avere, aşteaptă implacabil moartea. Îndoiala, umbra eşecului se întind peste tot, chiar şi acolo unde, la prima vedere nu este loc decât pentru succes. Meditează Norman Manea, sub masca unui personaj: "Poţi eşua, de pildă, visând toată viaţa să devii actriţă de film şi devenind chiar actriţă de film. Poţi fi în contradicţie cu cerinţele timpului, obligat să rămâi mereu în faţa aceluiaşi panou de comandă sau în faţa unei maşini de scris, a unui birou, a unui ghişeu. Având toate datele eşecului, dar ignorându-l, negându-l. Totul se reduce până la urmă la sentimentul posesiei. Suntem, poate, fiecare, doar ipoteza acestei posesii..." (p. 289). Este aproape incredibil cum rânduri de un asemenea dramatism existenţial au putut să apară în climatul literar dominat de normele optimiste ale realismului socialist.

Fără să fie ceea ce s-ar putea numi o reuşită cap-coadă, romanul Atrium spune multe despre calitatea morală a autorului său, Norman Manea. Un autor care nu a făcut "pactul cu diavolul". A spus în cărţile sale exact ceea ce a avut de spus, iar în momentul în care nu a mai putut să o facă a ales calea exilului. Prin prisma acestei experienţe, nu foarte comune în anii comunis­mului, chiar şi afirmaţiile sale incomode de astăzi trebuie privite cu deplină consideraţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara