Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Feţele raţiunii de Petru Vaida

În cronica sa la traducerea în româneşte a cărţii lui Michael Finkenthal consacrată lui L. Şestov ( nr. 13/2015) Alexandru Baumgarten sublinia că, începând de la cumpăna România literară, secolelor XIX şi XX, autorii care criticau raţionalismul clasic modern pregăteau poate o „altă faţă a raţiunii”. Autorul sugerează că o exegeză mai adâncă a filosofiei româneşti interbelice ar putea descoperi aspecte similare.

Urmând această sugestie, mă voi opri deocamdată la doi gânditori care corespund acestei perspective a înnoirii raţionalismului: Tudor Vianu şi D.D. Roşca.

Ceea ce dă o notă specifică filosofiei lui Tudor Vianu este raportul particular pe care, ca raţionalist, l-a avut cu iraţionalismul modern.

Vianu a considerat raţionalismul clasic – întemeiat de Descartes, după care raţiunea poate realiza „o icoană integrală a lumii” – depăşit: „Vechiul optimism cartezian nu mai este al timpului nostru. Realitatea nu ni se mai pare în întregime raţională […]. Zona iraţionalului este pentru noi existentă şi ni se pare destul de largă”.

Trebuie să observăm din capul locului că prin „iraţional” Vianu nu înţelegea ceva opus şi superior raţiunii (ca „intuiţia” la Bergson), ci ceea ce este, la un moment dat, în afara raţiunii, inaccesibil explicaţiei raţionale. (De aceea cercetătorul N. Gogoneaţă a propus înlocuirea, în acest context, a termenului „iraţional” cu cel de „extra-raţional”).

Vianu a suferit influenţa iraţionalismului modern, a lui Nietzsche1, Bergson, a „filosofiei vieţii” (Dilthey, Simmel, Spranger). Mai mult, el a recunoscut explicit rolul pozitiv, fertil în unele privinţe, al iraţionalismului: „Nu vom tăgădui marele rol pe care iraţionalismul l-a jucat de multe ori în dezvoltarea cugetării omeneşti. Prin contribuţia lui, experienţa noastră a fost treptat lărgită şi aspecte pe care simpla raţiune nu le atingea s-au oferit meditaţiei”.

Se vede cât de departe era Tudor Vianu de un „raţionalism dogmatic şi simplificator”.

Concluzia ultimă a lui Vianu a fost însă neechivoc raţionalistă: existenţa iraţionalului în atâtea aspecte ale vieţii, spunea el, nu trebuie să ne împiedice „să-l reducem atât cât putem”, să cucerim pentru raţiune „domenii din ce în ce mai întinse”.

Iraţionalul era prezent, pentru Vianu, în special în artă şi în lumea valorilor.

Tudor Vianu a fost înainte de toate estetician. Ideea de iraţional i-a fost sugerată, probabil, mai ales de experienţa estetică. Căci opera de artă nu poate fi, prin definiţie, în întregime raţională: ea nu poate fi nici construită pe deplin conştient, calculat, nici explicată în întregime. Opera de artă, spunea Vianu, este „ireductibilă în ultima lui adâncime”, raţiunea nu o poate „istovi”, unicitatea unui mare poet, ca Eminescu, nu poate fi definită decât „până la anumite vecinătăţi”.

În ce priveşte valorile, acestea cuprind, după Vianu, un înveliş raţionabil, alcătuit din determinări conceptuale generale, şi un nucleu, „iraţional”, ireductibil la acestea, „obiect al experienţei interne pe care oricine îl poate găsi în sine”.

Vianu a încercat să îmbogăţească instrumentarul conceptual al criticii literare şi de artă introducând, sub influenţa „filosofiei vieţii” concepte ca „sentiment de viaţă” (Lebensgefühl), „sentiment al lumii”, „atitudine spirituală”, care ar fi permis o interpretare mai adecvată a artei şi mai ales a poeziei. Dar aceste concepte nu s-au încetăţenit în limbajul critic românesc.

Totodată, Tudor Vianu a surprins nucleul iraţionalist alLebensphilosophie în conceptul de „trăire” (Erlebnis). El a opus (ca şi Julien Benda) trăirii – cunoaşterea: în vreme ce aceasta din urmă păstrează distincţia dintre subiect şi obiect, fuziunea lor, pe care o implică „trăirea”, apropie filosofia de o „mistică” (prin analogie cu mistica din sfera religioasă, care presupune „pierderea individului în sânul divinităţii”).

Înrudit cu Lebensphilosophie este curentul de idei din România interbelică denumit „trăirism” (se pare că termenul, ca o nuanţă ironică, a fost creat de Şerban Cioculescu). Tudor Vianu a criticat în numele conceptului de „formă” şi de „operă” manifestarea trăirismului în literatură (numită „experienţialism”), ca una ce îşi propune să cuprindă „viaţa” nud, nemijlocit, în autenticitatea ei.

*

Principala contribuţie a lui D.D. Roşca la înnoirea raţionalismului în filosofia românească constă în teza după care conceptul însuşi al „inteligenţei” (raţiunii) se schimbă de-a lungul istoriei. (Teza a fost expusă în studiul Despre o istorie a inteligenţei, în „Viaţa Românească”, 7 şi 8, 1931, republicat sub titlulRaţional şi iraţional, în volumul Linii şi figuri, Sibiu, 1943, versiune după care vom cita). Schimbarea aceasta are loc în sensul unei lărgiri a câmpului de cuprindere a raţiunii, a logicii. „Inteligenţa îşi înmulţeşte categoriile de cuprindere a realităţii cu fiecare experienţă realmente inedită…” (p. 201).

Tudor Vianu critică raţionalismul cartezian în măsura în care acesta presupune o cuprindere a întregii realităţi de către raţiune (în acest punct el se apropie de critica „mitului raţionalităţii integrale” la D.D. Roşca, dar el păstrează de fapt conceptul cartezian al raţiunii, definit prin „idei clare şi distincte” (V. Începuturile iraţionalismului modern, 1934).

Tot atât de importantă este la D.D. Roşca definirea limitelor în care evoluţia raţiunii poate avea loc fără a ieşi din cadrul raţionalismului. Legile fundamentale ale raţiunii nu se pot schimba. O asemenea lege este înainte de toate legea non-contradicţiei.

Precizarea acestor limite era atât de importantă pentru că articolul lui D.D. Roşca era polemic, îndreptat împotriva cărţii lui Lucian Blaga Eonul dogmatic, apărut în acelaşi an, 1931, ca şi textul lui Roşca. „Metoda dogmatică”, „dogma”, ca formă superioară de cunoaştere propusă de Blaga – numite astfel datorită identităţii de structură (nu şi de conţinut) cu dogmele religioase creştine, presupuneau antinomii (contradicţii) care nu puteau fi rezolvate prin nici un fel de procedee logice. Or, după D.D. Roşca, contradicţia este ceea ce nici o filosofie, nici o gândire umană, în general, nu poate admite. Paradoxurile care apar în filosofie sau ştiinţe sunt de cele mai multe ori provizorii, se pot rezolva. De exemplu numărul imaginar,√-1, iraţional în primă instanţă, poate fi „reintegrat logic” în cursul operaţiilor matematice.

Antinomiile dogmatice sunt însă contradicţii definitive, nu pot deveni, prin nici un procedeu, echivalentul unor construcţii rationale.

D.D. Roşca conchide: „Blaga a făcut uz de toate armele pe care le poate da logica, pentru a descinde profund pe o poziţie ideologică ce se află în afara logicii (p. 239).

*

În Existenţa tragică(1934), principala operă a lui D.D. Roşca, filosoful dă conceptelor de „raţional” şi „iraţional”, în partea esenţială a lucrării, un cu totul alt sens decât cel avut în vedere până acum, adică cel epistemologic. Aceasta, deoarece în această carte „cunoaşterea nu este decât un mijloc pentru a construi un sistem moral-estetic”. „Raţional” este aici ceea ce este favorabil omului şi valorilor, „iraţional” ceea ce este vrăjmaş acestora.

Decisiv la D.D. Roşca este faptul că, în locul simplului elogiu al raţiunii şi al optimismului neproblematic propriu iluminismului şi raţionalismului clasic, el pune accentul pe conflictul dintre raţional şi iraţional, valoare şi nonvaloare, şi, mai ales, lucid, afirmă caracterul nedecis al rezultatului acestui conflict. Atitudinea pe care o preconizează în această conjunctură este cea a luptei pentru triumful raţionalului, în deplină conştiinţă a nesiguranţei rezultatului, „etica eroismului intelectual”.

Conceptul de raţiune în accepţie epistemologică apare aici numai în capitolele preliminare. Putem reţine critica „mitului raţionalităţii integrale”, precum şi critica conceptului de sistem al raţionalismului clasic. (Aici Roşca se desparte de Vianu, care, mai conservator, apără sistemul).

___________
1 În autobiografia sa,Amor dei intellectualis, Ion Vianu povesteşte cum tatăl său, Tudor, l-a sfătuit să înceapă studiul filosofiei cu Nietzsche: „Nu are întotdeauna dreptate, dar face praf prejudecăţile”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara