Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Felicia Mihali - romanele scrise în România de Luminiţa Marcu


Felicia Mihali a fost timp de 7 ani redactor de cultură la un cotidian cunoscut din România. în acest răstimp a scris trei romane. Din 2000 a plecat, se pare definitiv, în Canada şi s-a stabilit la Montreal. A reuşit, în mai puţin de doi ani, să se reinventeze ca scriitor canadian de limbă franceză şi în mai anul acesta i-a apărut la o foarte cunoscută editură prima carte, traducerea în franceză a romanului Ţara brînzei. Cu succes, din cît am văzut pe Internet şi cu promisiunea de a continua, pentru că acum ea se pregăteşte pentru publicarea celorlalte romane. După care, mi-a spus autoarea în interviul prin mail, va încerca să scrie direct în franceză.
Un scenariu de succes deci, cel puţin deocamdată, şi care are morala lui: un autor tînăr care pleacă din România, după ce a publicat trei cărţi, în momentul în care ar fi trebuit să nu mai aibă nevoie de trauma expatrierii, cînd ar fi trebuit să trăiască din burse pentru scriitori, din vînzarea cărţilor, să participe la întîlniri internaţionale şi să-i fie traduse cărţile fără să fie nevoie să părăsească ţara pentru asta. Şi toate aceste lucruri ar fi trebuit să se întîmple nu pentru că Felicia Mihali ar fi un al doilea Eminescu, ci pentru că aşa e normal să se întîmple cu scriitorii de la un nivel de valoare în sus într-o ţară normală.
Deşi s-a scris despre cărţile ei atunci cînd au apărut, cred că debutul ei canadian recent e un bun prilej pentru o privire de ansamblu asupra scriitoarei Felicia Mihali din perioada ei românească.
Prima carte, Ţara brînzei, e şi cea mai cunoscută şi s-a scris despre pesimismul pe care îl degajă. E vorba despre o femeie tînără cu un copil preşcolar şi un soţ infidel. Cu toţii locuiesc în-tr-un cartier sărac din capitală, într-un bloc la ultimul etaj. Femeia a fost de curînd dată afară din serviciu şi în acest timp mort se declanşează o criză majoră. Află că bărbatul o înşală şi se hotărăşte să plece în satul părinţilor ei unde nu o aşteaptă nimeni. Scenariul ar fi banal şi personajele cu totul comune, dacă n-ar fi înglobate într-o pastă ciudată de motivaţii excentrice, neaşteptate. Nu din gelozie sau tristeţe îşi părăseşte femeia casa, ci mai mult dintr-un capriciu artistic, estetic: nu mai suportă să vadă în fiecare zi de la balcon venirea şi plecarea unui bătrîn: "Cu fiecare nouă dimineaţă în sufletul meu se insinua o tristeţe copleşitoare. Şi totul mi se trăgea de la casa părăsită din colţul străzii. Acolo, un bărbat în vîrstă sosea zilnic în jurul orei nouă, călare pe o bicicletă ruginită pe ale cărei coarne se bălăbăneau agăţate două pungi de plastic. ş...ţDupă cîteva ore de trebăluit prin curte, se aşeza la măsuţa din faţa căsuţei, scotea din sacoşă cîteva cratiţe şi începea să mănînce. ş...ţ După ce mînca, bătrînul se întindea într-un şezlong la soare şi adormea cu pălăria trasă pe faţă. Era ora la care îl părăseam şi eu. Ştiam că după ce se trezeşte, îşi pune vasele murdare în pungi, încuie cele cîteva unelte în magazia din spate, îşi ia bicicleta şi pleacă." Cam asta ar fi motivaţia exterioară. Că bătrînul simbolizează platitudinea şi monotonia vieţii însăşi, asta e ceva ce doar cititorul trebuie să înţeleagă. Autoarea nu explică, nu moralizează, nu metaforizează, cu o stăpînire şi o economie de mare scriitor. Satul e cu totul părăsit, mai sînt doar cîţiva bătrîni (dar ce bătrîni memorabili: printr-o uşă întredeschisă femeia aude cearta unui cuplu în care comunicarea s-a redus la nevoile fiziologice, un bătrîn orb şi o bătrînă paralizată), casa părinţilor morţi e o ruină în care femeia se instalează fără dorinţă de schimbare. E adevărat că citise cartea lui Tournier, că undeva bine ascunsă există dorinţa de purificare prin anularea oricărui confort, dar limburile Pacificului nu sînt de găsit în acest sat românesc postdecembrist în care nimic nu mai poate fi înviat. Şi totuşi nu etnografia crudă e miza acestui roman, nu descompunerea comunităţii tradiţionale e subiectul cărţii. Ci mai degrabă descompunerea umanităţii particulare care nu mai poate şi nu mai vrea să lupte cu un mediu asasinat de sărăcie. Personajul feminin e de fapt un personaj insuportabil: instinctul matern e aproape anulat, copilul trăieşte într-o sălbăticie de necrezut, e înfometat, mizerabil, singur. Iubirea e redusă la o poftă carnală pasageră pentru un bărbat cunoscut în adolescenţă şi la un trist concubinaj cu un altul. Se petrec şi două avorturi promiscue, desfăşurate fără vreo criză interioară. Mănîncă pîine goală, aproape moare de frig iarna, stă imobilă sub o plapumă veche. Şi nu suportă brînza pe care i-o oferă o rudă miloasă. Un personaj sordid într-o lume sordidă. Şi o indiferenţă, o lipsă de psihologizare încăpăţînată care face cartea greu de citit şi la fel de greu de uitat.

Următorul roman, Mica istorie, are un subiect cu totul inedit: o comunitate veche, preistorică din perspectivă europeană, în care se succed cîteva generaţii de preoţi-conducători. Istoria mică înseamnă de fapt istoria neînsemnată, istoria neconsemnată, a vieţii private. De cîteva ori se fac referiri la ceea ce a fost consemnat de istoria mare: cîteva nume, cîteva fapte schiţate, adică suprafaţa indiferentă şi opacă. Scriitoarea face o muncă de reconstituire istorică, nu neapărat atentă, nu riguroasă, ci capricioasă şi uneori umoristică a unei lumi în care preoţii inventează şi modifică cu migală ideogramele scrierii chinezeşti. Autoarea absolvise între timp şi limba chineză la Universitatea din Bucureşti şi cartea e dedicată profesorilor de acolo. De data aceasta autoarea alege un stil mai explicit, jucat naiv şi construieşte un prolog şi un epilog în care teoretizează asupra "istoriei mici": "în Marea Istorie rămăseseră scrise numele tuturor preoţilor care oficiau slujbele Zeului, a soţiilor şi copiilor lor. Mai mult, Marea Istorie a înregistrat şi căsătoriile copiilor de preot, ca dovadă a discriminării care se făcea încă de pe atunci între vedete şi oamenii obişnuiţi. Bătăliile au fost şi ele consemnate prin numărul de morţi şi pierderi de scuturi, lănci şi cai. Dat fiind că şi pe atunci exista ploaia şi vîntul, înseamnă că oamenii nu umblau goi, deci hainele se confecţionau cumva. Iar dacă locuinţele nu aveau ferestre, fără îndoială că aveau uşi. Şi de aici poate începe totul."
Cu alte cuvinte, metoda pare să fie aceea a scriitorului de romane istorice romanţate, cu plăcerea amănuntului, a detaliului de civilizaţie, a reconstrucţiei, a îmbrăcării scheletului, o reţetă sigură de atragere a cititorului. Doar că stilul Feliciei Mihali e cu totul opus romanţării şi astfel se naşte un hibrid literar, o istorie romanţată care îşi devorează prin felul în care e scrisă premiza. Pentru că amănuntele sînt mai degrabă întîmplătoare şi reconstrucţia pare stîngace, nu e nimic pitoresc în aceste cetăţi rivale înşirate de-a lungul unui rîu. Numele personajelor sînt ciudate şi se amestecă între ele, viaţa nu are nimic strălucitor pentru că e vorba de o civilizaţie abia ieşită din grotă, în care domneşte întunericul, mîncarea nerafinată şi schematismul gesturilor. Culoarea decorului seamănă cîteodată cu aceea din desenele animate cu The Flinstones, altădată cu satul românesc abrutizat şi mizer. Şi pe fundalul acesta lipsit de culoare se petrece o poveste de dragoste între unul din preoţi, deja bătrîn şi o tînără din sat. Povestea e cu totul modernă, lipsa de pudoare o face să semene cîteodată cu un film pentru adulţi şi de multe ori cu un documentar al transformărilor fiziologice prenatale. Nici urmă de sentimentalism, nici un popas meditativ, totul se petrece într-o cavalcadă a generaţiilor, ca într-un film derulat prea repede, din care ne rămîn întipărite pe retină imagini tăiate dur, colţuros şi grăbit.

În fine, a treia carte coboară în prezent, în actualitate şi, mai ales, în biografie. Eu, Luca şi Chinezul este un roman al României anilor '95-'96, plin de nume abia alterate. O femeie tînără încă, cu un soţ cvasi-inexistent, aşa cum apărea şi în primul roman, lucrează într-o redacţie a unui cotidian cu un tiraj uriaş. Cotodianul se numeşte străveziu Ştirea zilei, directorul e un Jack obsedat de senzaţional, lumea politică e cea a unui preşedinte pe care îl cheamă Ilie Ionescu. Această femeie se îndrăgosteşte de un chinez, un medic trimis de Partidul Comunist Chinez pentru o perioadă determinată în România.
Povestea acestei redacţii e un adevărat film documentar despre România postdecembristă şi un extraordinar prilej de meditaţie în faţa schimbărilor incredibile care s-au produs în numai cîţiva ani. Personajul e redactor de cultură, la fel şi colegul Luca şi împreună trăiesc umilinţe de necrezut. Ştirile despre cărţi sau teatru nu-şi găsesc decît cu greu locul printre atrocităţi inventate şi crime reale, servite constant de reporterii de teren şi de corespondenţi, mai ales cei din Moldova. Redactorii de cultură se complac în această postură umilă, scriu ştiri care încearcă să transforme un spectacol de teatru într-o poveste a penibilului, a actorilor care cad pe scenă, a bîlbîielilor, a actriţelor dezbrăcate. Scriu, atunci cînd prind un loc în ediţia a doua, despre lansări de cărţi ale prietenilor, totul pentru a mai putea adăuga o ştire la acord şi a nu fi daţi afară. Nu e timp de eroism, de onestitate, de dreptate, nimeni nu pare să poată să se ridice deasupra unei mocirle în care se zbate de fapt o ţară întreagă. Nu poţi să nu te întrebi, citind printre rînduri şi în cheie nonficţională aceste pasaje, de ce aceste personaje suportă atîta umilinţă, de ce se complac în această promiscuitate, de ce nu pleacă, de ce nu încearcă să schimbe ceva, de ce nu demisionează...dar ca şi în prima carte e vorba despre un personaj atins de o inerţie maladivă. Această redacţie sălbatică, dominată de redactori umili, călcată în picioare de evenimentul găinii violate seamănă bine cu satul din Ţara brînzei, cu lumea deşertică şi idiotizată de sărăcie şi compromis. O schimbare începe să se întrevadă o dată cu plecarea lui Jack şi după alegerile cîştigate de opoziţie, dar despre asta nu ni se spune prea mult, iar aceşti redactori par ei înşişi lipsiţi de iniţiativă. Compromisul e de fapt împărţit la doi, pentru că cei care scriu despre cultură fac ei înşişi o dublă greşeală: scriu despre prieteni pe de-o parte, deci intră în jocul compromisului, iar pe de altă parte par să accepte cu seninătate ideea că domeniul cultural e prin firea lucrurilor unul plicticos şi tot ce rămîne de făcut e victimizarea. Nu se luptă, nu sînt bătăioşi, par lipsiţi de orgoliu, nu-şi folosesc atuurile, ci se retrag într-un colţ şi chicotesc. O strategie cu totul ineficientă.

Povestea de dragoste e scrisă în aceeaşi cheie a urîtului, chiar dacă de cîteva ori luminată de imagini memorabile. Ceaiul de iasomie, licorile şi uleiurile pe care medicul chinez ştie să le folosească, tot arsenalul vrăjitoresc şi exotic e plasat şi demitizat într-un apartament de bloc de pe Calea Plevnei. Dragostea e descrisă în amănunte anatomice aşa cum ne-am obişnuit deja şi pentru care unii cronicari au suspectat-o de obsesie sexuală. O exagerare în acest sens există, chiar dacă autoarea spunea într-un interviu că scenele amoroase sînt învăluită în discreţie. Nu sînt. Există o precizie a detaliului greu de suportat în toate aceste trei cărţi, o expunere în lumină crudă a tuturor gesturilor de amor fizic, a tuturor impurităţilor, a defectelor trupului, a tristeţii împreunării. E o perspectivă constant dură, o dezvelire care lasă cititorului o senzaţie de gol şi care creează un personaj feminin ciudat în proza românească: o femeie nici frumoasă, nici urîtă, mai degrabă tînără, care nu are şi nici nu caută răsfăţul şi care este într-un mod dramatic, dar nesentimental lipsită de iluzii.
Toate aceste trei cărţi sînt extraordinar de bine scrise, cu o atenţie care ne face să ne gîndim la felul în care sînt scrise cărţile în lumea civilizată: cu ajutorul unui redactor atent, care corijează, dă sugestii, elimină impurităţile. Au o constantă de viziune şi compun un univers romanesc de extremă originalitate. Iar tăietura pe care o execută în realitatea românească trimite un foarte interesant mesaj extraliterar.


Ţara brînzei, Editura Image, Bucureşti, 1999, 216 p.
Mica Istorie, Editura Image, Bucureşti, 1999, 184 p.
Eu, Luca şi Chinezul, Editura Image, Bucureşti, 2000, 174 p.