Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Femei de Constantin Ţoiu

14 martie 1958. Premieră la Noaptea regilor. Multă lume. Femei elegante. O văd pe V., cu o prietenă a ei pe care n-o cunosc. Acest teren de vânătoare, care este foaierul unui teatru, îmi place totdeauna din cauza obligaţiei de a fi ne-natural, politicos chiar şi cu inamicii, dezarmat de atâta amabilitate impusă, prefăcută. Iar aici, în acest cadru, pe acest teren - pe care o cochetă puţin fanată se spune că poartă, pe an, cam o sută şi ceva de pălării de toate sezoanele, încât prezenţa uneia din pălăriile ei aduse de la Paris este un semn că "spectacolul merită" -, aici, vreau să zic, viaţa renaşte... Majoritatea femeilor bucureştene umblă cu basmale. Există însă o castă privilegiată - nu de activişti, în nici un caz -, de "foşti", cuminţi, şi care joacă rol de foşti figuranţi pentru străini...
Vorbesc mai întâi cu V., care e un prieten de-al ei, arhitect. Au fost la Strada mare şi le-a plăcut la nebunie Betsy Blair. V. e actriţă. Cealaltă, T., spre care mă îndrept acum, o blondă vaporoasă, extrem de bine îngrijită şi răspândind mirosuri de parfum dintre cele mai rare şi scumpe, T., deci, e decoratoare doar, nemăritată, cu un iubit, scenograf rămas în Canada. Cam rău. Unii o ocolesc. Evenimentul e prea aproape. Prietena ei, urâtă, cum se împrietenesc şi adoră urâtele frumoasele, prietenii de nezdruncinat şi de o fidelitate absolută, se poartă ca un fel de roabă a ei. Nu are cercei, inele, nu se fardează, e îmbrăcată modest, doar într-un taior cenuşiu, cu aspect cazon, cum se îmbracă "inspectoarele de tramvai". Se pretinde că urâtele astea, din contră!, ca să nu mă exprim vulgar. Se poate. E o idee. E o logciă. O lege a compensaţiei. în primul rând, pentru că "frumoasele" se iubesc numai pe ele şi nu ştiu de ce afectează ele virtutea, "chestiile normale".

T., platinată, cu unghiile lungi, roşii, date gros cu ojă, mâini nefiresc de curate şi de îngrijite, de femeie care se scoală târziu şi stă în baie două ceasuri, vorbind la telefon ceasuri întregi cu prosopul pe cap, mă întâmpină cu cea mai mare bucurie. îmi întinde mâna cu o brăţară grea de aur, care-i alunecă până la cot, să o sărut, depun sărutul galant sub cerul totuşi proletar, şi ea se roşeşte brusc, privindu-mă cu braţul încă întins. De ce-o fi roşit T., mă gândeam, schimbând banalităţile împrejurării. Pe urmă, deodată, mi-am adus aminte. Cu ani în urmă, la Atheneu, când o cunoscusem întâia oară, îi făcusem în glumă un compliment, şi poţi să fii şi cocoşat, complimentele cu schepsis nu se uită, se aştern pe pielea frumoaselor ca pe un pergament hărăzit veşniciei, cât poate să ţină şi ea, veşnicia asta... "Doamnă - îi spusesem atunci, prima dată, pupându-i mâna­­­ -, o leopardă ar muri de necaz dacă m-ar auzi acum spunându-vă că aveţi ghearele..., pardon, unghiile, omeneşte vorbind, cele mai frumoase din toată Europa de Est şi până la Ural...­­­­­­
Bărbaţii uită ce scot pe gură, în joacă. Patru, cinci cuvinte astfel legate între ele şi cu simţire, dărâmă în femei fortăreţe mai tari decât fortul Doamnei de Renal (care, totuşi, căzu, la simpla strângere de mână a nemernicului de Julien).

Şefa de cadre este o femeie tânără, măritată, cu doi copii. E cuminte, frumoasă, seamănă cu Venus, dacă ar fi fost o şefă şi mai mare, întreg Olimpul s-ar fi colectivizat şi el. Remarc, pe lângă timiditate, şi o anume pudoare când de faţă se află mulţi bărbaţi. îşi piaptănă părul strâns pe spate, lins, făcându-l coc, iar acest coc, bine făcut şi curat, castaniu spre blond, îi dă figurii o nobleţe de matroană romană. Nu înţelegeam purtările ei atât de cuviincioase şi de deosebite, aerul că reprimă sau ascunde ceva, până în ziua în care avui norocul..., ocazia, nu ştiu cum să zic - întrucât defectul era prea mascat -, până când am văzut că inelarul ei de la mâna dreaptă era retezat chiar de la încheietură, un ciot alb, şi mi s-a făcut milă şi de atunci mă gândesc la cei ce judecă omul după integritatea sa corporală şi, oricât de superiori ar fi, când discută cu un ciung genial: un geniu, un matematician de forţă, îl ascultă, îl admiră, cu oroare însă - ciungu', tot ciung!...
(Reluare)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara