Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Femeia perfectă de Grete Tartler


Femeia perfectă
Un roman sau mai degrabă nuvelă cu secvenţe cinematografice şi ritm de policier: personajul în căutarea "femeii perfecte", un EU pe jumătate conceptual, pe jumătate auctorial, e curier diplomatic francez. Adică transportă documente secrete la diferite ambasade ale Franţei. Valiza diplomatică - un colet al cărui conţinut secret e garantat prin legi internaţionale, cum garantată e şi imunitatea însoţitorului - poate, tocmai din acest motiv, să transporte şi obiecte care ies din sfera "legalului". Cu atât mai mult în perioada imediat următoare căderii zidului Berlinului, când agenţii comunişti ajung să se disemineze în toată lumea, infiltrându-se în serviciile secrete occidentale. Personajul lui Deville transmite în Havana castristă un paşaport fals unei foste spioane sovietice sau redegiste sau de prin ţările baltice (dacă se poate vorbi de "fost" într-o asemenea meserie), pentru a o "scoate" din Cuba şi a o readuce la Paris. Unde este ucisă cu sânge rece - curierul diplomatic o găseşte moartă în propria lui baie - miza fiind racolarea lui ca spion.
Probabil că în Franţa curierii diplomatici n-o duc rău. Personajul lui Deville e răsfăţat din punct de vedere financiar, dar altfel, în mod credibil, are probleme: e părăsit de soţie din cauza meseriei, creşte împreună cu mama sa un copil de patru ani, caută zadarnic o femeie perfectă. Superelegant, specialist în parfumuri, săli de gimnastică şi de... forţă, frecventând cele mai elegante hoteluri, restaurante, baruri, plaje celebre din metropolele cele mai "strălucitoare" ori în decădere. Subtilitatea intertextuală, cu năstruşnice citate din tot felul de statistici, ironia fină la adresa ecologiştilor, a mişcărilor feministe, a viziunilor catastrofice (fie ele născute din spaima găurilor din stratul de ozon, fie din proasta repartiţie a bunurilor pe glob sau între păturile sociale). Viziune "de stânga" devenită însă caricaturală , de pildă când e vorba de o mâncare din creste de cocoş ori cu o anumită specialitate de viţel ("180 de grame pe cap de locuitor, săptămânal: cine consumă mai mult, înseamnă că ia porţia altuia").
Cartea este tradusă alert, într-un ritm potrivit cu un autor care are uneori capitole de numai câteva rânduri, şi este în mod cert demnă de colecţia "Literaturile lumii" a Editurii Echinox, colecţie iniţiată şi coordonată de regretatul Marian Papahagi.

Patrick Deville, Femeia perfectă. Roman. în româneşte de Ştefana Pop şi Ioan Curşeu. Cu un cuvânt înainte de Ion Pop. Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2002.



Soljeniţîn perfect
Amintirile autobiografice, cu documente, declaraţii, interviuri, interogatorii, mărturii �colaterale" ale celor implicaţi într-un �caz"- iată un gen literar aparţinând în exclusivitate secolului al XX-lea. Autorul - mai ales când se numeşte Soljeniţîn - înţelege în ce constă forţa documentului autentic, juxtapus cronologic sau, uneori, după cum îi dictează şirul natural al rememorărilor �de după". Dar înţelege şi că e nevoie de amprenta de mare scriitor în sens pur literar, astfel că în succesiunea �pieselor de dosar" sunt introduse pagini al căror nivel artistic nu lasă nici un dubiu celor care, eventual, nu citiseră O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi care s-ar fi putut întreba: ce mare scriitor e Soljeniţîn, de ce face atâta caz de persecuţii şi disidenţă? Poezia, nostalgia, până la scriitura aproape poliţistă, se împletesc cu documentarul. O rememorare istorică a literaturii subterane ruse (începând de la Puşkin), a criptării unor scrieri de către scriitori contestatari aflaţi sub urmărire, până la reţeaua samisdat-ului ce alcătuia o adevărată reţea a solidarităţii umane, împotriva terorii şi în ciuda ei.
Asocierea Soljeniţîn - Gulag, adevărată, dar insuficientă, ca în matematici, opreşte cititorul la definiţia Gulag-ului, sistemului de lagăre de exterminare sovietice, dar nu dezvăluie adevărata dimensiune concentraţională, întreg teritoriul sovietic, cu spălarea aproape generală a creierelor, cu incultura, abuzurile şi corupţia autorităţilor de la orice nivel, cu lipsa de scrupule şi imoralitatea unor existenţe mizere, cu sistemul de paşapoarte interne, cu interdicţia de a părăsi mediul rural în favoarea oraşului (ca în Evul Mediu dinaintea lui Petru I), cu delaţiunea devenită bravură... Formal, sovieticii, după ce au fost siliţi să adere la unele convenţii internaţionale care presupuneau şi anumite reglementări ale drepturilor omului, au ţinut, cel puţin în �cazul Soljeniţîn" să-şi disimuleze până la absurd intenţiile opresive, să arate �afară" o modificare de atitudine faţă de opiniile divergente. în realitate însă, chiar şi persoanelor care nu-l ştiau pe autorul Gulag-ului li se puneau în interviuri întrebări de genul: L-aţi citit pe Soljeniţîn? Ce părere aveţi despre Soljeniţîn?, iar răspunsurile atârnau decisiv în promovarea lor profesională. De aici şi până la condamnarea, în necunoştinţă de cauză, a �duşmanului poporului", a �trădătorului", nu mai era, practic, nici o distanţă. Deosebit de dramatice şi decepţionante sunt aceste �mărturii" mai ales când aparţin unor intelectuali, unor nume întâlnite în presa literară. întâmplările din jurul încercării de elucidare a paternităţii Donului liniştit fac parte de-a-dreptul din universul kafkian: O persoană care aduce o primă variantă manuscrisă a romanului (la a cărui apariţie, printre redactori s-a numărat însuşi Stalin) semnată de alt autor, fost ofiţer alb ucis în războiul civil, dispare atât ea, cât şi manuscrisul.
Există între aceste pagini chiar şi o mărturie sinceră a unui fost ofiţer de Securitate sovietic implicat direct în �cazul Soljeniţîn", cu faţetă zguduitoare, încercarea de ucidere lentă, cu întârziere, a scriitorului, contaminarea acestuia chiar în timpul închinăciunii dintr-o catedrală.
Mai e nevoie azi, în lume, de împrospătarea memoriei despre trecutul totalitar şi concentraţionist? Soljeniţîn ne răspunde: categoric, da! Căci, iată, unele evenimente au tendinţa să treacă, filosofic, în categoria mare a ficţiunii. Şi nu doar în estul fost "sălbatic". Experienţa decernării premiului Nobel lui Soljeniţîn a dezvăluit teama autorităţilor occidentale - în speţă, suedeze - de a nu "supăra" autorităţile sovietice printr-o manifestare publică prilejuită de onorantul (pentru poporul rus) moment şi a dus, peste câţiva ani, la decernarea aceluiaşi premiu - pentru echilibru? - chiar "autorului" romanului Pe Donul liniştit.

Aleksandr Soljeniţîn, Viţelul şi stejarul. însemnări din viaţa literară. 2 volume. Traducere din rusă de Maria şi Ion Nastasia. Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.



Un secol mai lung

Astfel i s-a mai spus secolului al XIX-lea, pentru că, din punctul de vedere al identităţii sale (sociale, economice, industriale, cetăţeneşti) şi mai ales din acela al internaţionalizării evenimentelor, hotarele lui sunt, de fapt, Revoluţia franceză (şi nu numai) de la 1789 şi primul război mondial (până pe la 1920, punctul final al �epocii burgheze"). Mai poate fi adevărată sintagma �secolul culturii" sau "secolul blând", atribuite acestui veac după schimbările radicale petrecute de-a-lungul lui? Fabrica în locul manufacturii, muncitorul în locul servitorului, nomadismul muncitoresc în căutare de lucru (ducând la internaţionalism), supremaţia antreprenorului, managerului, inginerului (ingens de fabrică), apariţia medicului cu statut (ce îl separă definitiv de vraci), a învăţătorului, emigrantului, locuitorului de metropolă, menajerei, avocatului - toate aceste realităţi ale secolului al XIX-lea nu au fost decât potenţate în secolul al XX-lea. Marile invenţii fuseseră făcute (tot "cortegiul electric", motoarele, aviaţia, microbiologia, ultimele mari descoperiri geografice, dezvoltarea astronomiei...), la fel mişcarea sindicală, partidele politice, votul universal.
A fost şi veacul încheierii filosofiilor speculative "de sistem", al "evoluţionismului" şi materialismului, al cristalizării genurilor literare, al "boemei" ca loc de comuniune şi creaţie, al teatrelor şi concertelor publice, al spitalelor comunitare.
Cât despre arta ca factor al reprezentării şi competiţiei naţionale, acesta a fost veacul în care aproape nici unul dintre artişti nu a rămas imun la "virusul naţionalist". "în timpul primului război mondial aveau să fie înmormântate, alături de soldaţi, şi multe idealuri; unul dintre ele era imaginea clasică a artiştilor ca oameni cosmopoliţi, refractari la asumarea oricăror servicii externe".
Sociologii, istoricii şi antropologii coordonaţi în elaborarea acestui volum au o viziune unitară; limbajul cărţii, flexibil şi nuanţat e datorat poetului Ion Mircea care - dacă nu mă înşel - debutează astfel ca traducător.

Ute Frevert, H.G. Haupt, coordonatori. Omul secolului al XIX-lea. Traducere de Ion Mircea. Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara