Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Femeia si Barbatul de Marina Constantinescu

Ani de zile am mers, fără nici un chiul, la ceea ce se numeşte "Uşile deschise". Un prilej ca să intri în laboratorul de studii al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Cîteva zile, de dimineaţa pînă seara, poţi să fii spectator la examenele de an de la fiecare specialitate din fiecare facultate a Universităţii, poţi să îi vezi pe studenţii actori, regizori, scenografi, dansatori, păpuşari. Cît de ţin curelele. Întotdeauna treaba asta a fost pentru mine unul dintre cele mai importante exerciţii (impuse) la care nu am renunţat în meserie. Este ca un fel de spectacol deschis. Un spectacol în care poţi să ocheşti valorile de mîine, poţi să faci pariuri, cu tine însuţi, pe termen scurt sau lung, poţi să observi metode de studiu sau, dimpotrivă, absenţa lor, poţi să recunoşti stiluri profesorale, grade de implicare şi preocupare sau, dimpotrivă, diletantismul în stare pură. O vreme am crezut şi în ideea de comunicare. Sinceră şi eficientă. În dialog. În sentimentul, esenţial pentru mine într-o relaţie, de reciprocitate. Adică, în dorinţa celor ce fac invitaţia şi provoacă un fenomen, o întîlnire reală între generaţii, specialişti, experienţe de a afla puncte de vedere oneste faţă de şcoală, faţă de metode, de punctele slabe, de tare, faţă de lucrurile care merg minunat şi duc o tradiţie mai departe, flexibil, modern, suplu. Aici, am rămas mai mereu pe la jumătatea drumului. Spiritul critic constructiv, cel în care cred pînă la capăt şi pe care îl consider singurul valabil, nu este poftit şi el cu generozitate pe uşile larg deschise. Puţini sînt aceia care au nevoie de acest tip de control, de verificare a ceea ce gîndesc împreună cu studenţii lor. Cei mai mulţi se consideră intangibili, imbatabili, nu mai au nimic de învăţat, de ascultat, de împrospătat. Eroarea gravă intervine în faptul că transmit "stilul" acesta studenţilor. Şi poate să le fie fatal, mai devreme sau mai tîrziu.

Pe la sfîrşitul anilor nouăzeci, Valeriu Moisescu, unul dintre regizorii şi profesorii pe care îi respect şi îi admir fără măsură, m-a poftit să văd un examen de regie de anul I, dacă îmi aduc aminte exact. Nu mi-a făcut nici un comentariu-prolog. Am discutat, ca de atîtea ori, despre cărţi, oameni şi prieteni, despre obsesii teatrale şi nu numai. Libertatea dialogului nostru, a întîlnirilor noastre face parte din seducţia pe care Valeriu Moisescu o exercită asupra mea. De mult. Examenul de regie era al unei studente, Alexandra Badea, după textul "Artă" al Yasminei Reza. O piesă dificilă, concentrată la nivelul replicilor şi al relaţiilor, imposibil de înţeles de un om atît de tînăr. Cam asta gîndeam şi bombăneam în barbă. Fals. Fata aceea a mers la esenţă. Direct. O disecţie a cărei maturitate m-a năucit. Fără urme de şabloane în gîndire şi pe scenă. Siguranţă şi precizie în lucrul cu actorii. Atît de tineri, ca şi ea. Am rămas cu ochii pe ea. Şi-a încheiat studiile în anul 2002, pe scena studioului Casandra, cu spectacolul Lebensraum-Spaţiu vital de Israel Horovitz. Pe urmă, a plecat în Franţa, a avut burse, rezidenţe, specializări, a lucrat, am citit pe ici, pe colo despre montările ei, am ratat, şi la Avignon, şi la Bucureşti, spectacolul Femeia ca un câmp de luptă pe un text al lui Vişniec, o coproducţie 2006 Studioul Pathe Albatros Paris şi Teatrul Foarte Mic Bucureşti. Anul acesta, după ceva vreme, am reuşit să văd, în sfîrşit, un spectacol al Alexandrei Badea. De fapt, prima colaborare cu un teatru de stat din ţară. La Teatrul Naţional din Timişoara am văzut 69 de Igor Bauersima. Alexandra Badea a mai lucrat, de acelaşi autor, şi Norway.Today, în 2005, în Italia, la Castilioncello - locul de unde, cîndva, am avut norocul, cum mi-au explicat localnicii, să văd, într-o zi coborîtă din vis, în depărtarea apelor, Corsica cea impunătoare.

De ce nu mi s-a părut o izbîndă 69? Pentru că se merge, prea mult, pe clişee folosite şi răsfolosite, convenţii peste care dai peste tot în lume în teatrul-instalaţie-performance multimedia. M-a surprins, într-un fel, îmbibarea regizoarei de forme fără fond, de înscrierea cu orice preţ în trend, de un soi de autosuficienţă prin care transpirau, poate nu intenţionat, ziceri de genul "nu s-a văzut prin ţărişoară ceva atît de nou şi în curent". Cred că această atitudine, repet, poate involuntară şi nu nea­părat strategică, este imprimată concepţiei specta­colului. Nici mai prost ca atîtea, nici mai reuşit. În orice caz, încă din construcţia textului, un obstacol pentru actori. O piesă care merge pe intimitatea actor-spectator şi pe performanţa jocului. Probă pe care cei doi actori, Sabina Bijan şi Cătălin Ursu, nu o trec. Sau nu sînt ajutaţi să facă asta, regizoarea ocupîndu-se de filosofia proiecţiilor video, a animaţiilor, a instalaţiilor şi neglijînd, de fapt, punctul forte al piesei: performanţa actoricească. Sau, pur şi simplu, nu pot să o facă. Cum nu poate să scape de accentul bănăţean, să-i spunem, Sabina Bijan. Rostirea ei este halucinantă! Un minim efort ar fi fost necesar, şi obligatoriu, pentru ca să rezolve treaba asta. Şi nu avea nevoie de sfaturi regizorale. Estetic, textul merge pe formula cunoscută la Bauersima, pe un tip de abstracţiune combinată cu reziduurile de mentalitate, de meta-realitate, de lumi virtuale şi proiecţii, de impas şi însingurare şi aşa mai departe cu care s-a populat diurnul şi nocturnul nostru. O societate de consum care se autodevorează. Care lucrează prin terţi, prin interme­dieri fel de fel chiar şi atunci cînd este vorba despre cuplu. Despre Bărbat şi Femeie. O societate alienată care merge în galop spre autoanulare, spre pulverizarea normalului. Manipularea despre care scrie Igor Bauersima, şi care atinge diavoleşti culmi ale perversiunii manifes­tărilor ei, ajunge să lucreze cumva şi asupra regizoarei, precum şi asupra întregii sale echipe. Mai mult marketing decît performanţă, aş zice. Punct în minus pentru cine cred, în continuare, că este regizoarea Alexandra Badea. Punct pentru Teatrul Naţional din Timişoara care în­cearcă din răsputeri să iasă din umbră şi anonimat şi prin strategia de a-i invita pe regizorii tineri şi pe val. Ar trebui măsură aici, însă, ca nu cumva să se alunece acum în extrema cealaltă, a experimentului - de text, de spaţiu, de convenţii, de mode - cu orice preţ. Nici actorii nu sînt pregătiţi, nici publicul. Şi nu doar despre asta povestim într-un teatru de repertoriu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara