Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Fereşte-mă, Doamne, de dizidenţi, că de partid mă apăr singur! de Mircea Mihăieş

Desprinderea încă unei hălci din partidul care, în 1996, părea la fel de solid ca stânca Gibraltarului, îi aduce în materie de dizidenţă pe ţărănişti la scor de egalitate cu pedeseriştii. Ba chiar şi cu liberalii. Tehnica despinderii aripioarelor, a dezlipirii butaşilor de pe trunchiul-mamă a devenit în România post-ceauşistă singura regulă a vieţii politice. Un semn indubitabil că partidele de la noi sunt aglomerări de interese conjuncturale, şi nu asociaţii pe bază de opţiuni doctrinare. Ca dovadă, ele se destramă atunci când şi-au înfipt adânc colţii hămesiţi în ciolanul generos al guvernării. O banalitate, veţi spune. însă tocmai astfel de adevăruri elementare sunt bagatelizate, dacă nu dispreţuite, de starurile vieţii publice. La ce să te mai aştepţi, când noii demisionari ţărănişti au fost calificaţi de către cei rămaşi drept un simplu "lest"?!

Miezul tare al ţărăniştilor, condus de Ion Diaconescu, un bătrânel ce mimează la perfecţie zăpăceala şi inocenţa (doar spre a le compensa, cu asupra de măsură, prin sistemul delegării lăcomiei către şleahta "nepoţilor") a mai eliminat o ciozvârtă din ceea ce se iluziona a fi unitatea de monolit coposiană. Nu cred, nici pe departe, că ţărăniştii plecaţi sunt mai buni decât cei rămaşi. Comportamentul lor comun în cei trei ani de când patronează, în cel mai curat stil pedeserist, corupţia, afacerile murdare, abuzurile şi intoleranţa îi aşază pe aceeaşi bancă a rebuturilor morale. Ticăloşia lor se răsfrânge, însă, asupra întregii ţări, iar iresponsabilitatea dovedită şi răs-dovedită netezeşte drumul spre putere al ciumei neo-comuniste.

Nu ştiu - şi nici nu ştiu pe cine interesează - dacă aripa Opriş (omul cu bani din partid, scriu ziarele) reprezintă "lamura" iar aripa Vasile "lestul"! Prin ceea ce au făcut împreună - şi nu de azi, de ieri, ci din 1992, când au început să se ridice la nivelul firului ierbii, transformând Convenţia Democratică într-un corp contondent împotriva a tot ceea ce reprezenta valoare, bună-credinţă şi competenţă; vezi felul în care au manevrat pentru a-l impune la candidatura pentru preşedinţie pe sub-mediocrul, jalnicul ucenic al călugărului Vasile; vezi minciuna de a pretinde că interesele de grup ale câtorva deţinuţi politici repreztintă adevăratele interese ale ţării, şi tot aşa, la infinit - ei sunt o apă şi-un pământ.

Lacomi, vanitoşi, corupţi, incapabili să sesizeze modificările din societatea de azi, fruntaşii ţărănişti sunt o grupare încremenită de bătrâni indecenţi (chiar atunci când biologic sunt tineri!), care au înlocuit obştescul baston cu mult prea frivola tolănire feciorească în jeepuri. Disoluţia (iremediabilă, după părerea mea) a P.N.Ţ.C.D-ului, după trei ani în care au stat precum cloştile sterpe pe un cuibar fără ouă, nu mai poate fi împiedicată de nici una din "măsurile urgente" promise de Opriş, Diaconescu, Galbeni şi alţi vizionari de aceeaşi teapă.

Dezertările de până acum sunt floare la ureche pentru ce va urma cu ocazia alegerii preşedintelui. Să ne imaginăm, o clipă, cum se vor desfăşura lucrurile. Ne vom afla, probabil, după nişte alegeri în care actuala coaliţie va fi taxată zdravăn pentru catastrofa în care a menţinut ţara. Dl. Diaconescu va fi nevoit să se retragă. Oricât îi va susţine pe agresivul Opriş sau pe cloroticul Mureşan, aceştia vor avea de înfruntat coaliţia perdanţilor de catifea de astăzi: Radu Sârbu, Dudu Ionescu, Ulm Spineanu şi ceilalţi. M-aş mira ca distructivul Galbeni să mai aibă vreo umbră de susţinere în partid, ori ca ultracatastrofalul Ciumara să mai fie ascultat de cineva - că de înţeles oricum nu-i înţelege nimeni dicţia à la Marlon Brando. Resentimentele celor daţi azi deoparte se vor acumula în lunile viitoare, sporindu-le iluzia că dacă ar fi fost ei aleşi, altele ar fi fost şi rezultatele de la urne.

Lupta oarbă pentru putere i-a împins pe ţărănişti la adevărate salturi mortale. Să-l susţii la candidatură pe un neica-nimeni precum Virgil Petrescu (jalnică marionetă, care se scremea să explice pe un post de televiziune că suta de dolari cu care e plătit astăzi un profesor universitar e cât se poate de mulţumitoare...) şi să-l ignori ciocoieşte pe singurul reformator din acest partid al babelor uitate de vreme, Andrei Marga, spune totul despre intenţiile de viitor ale ţărăniştilor. Alegerea lui Gheorghe Ciuhandu, un politician onest, e doar un accident ce va face şi mai vizibilă iarna raţiunii care a pogorât peste partidul atât de mândru de tradiţiile - pe mari porţiuni dubioase - ale lui Maniu, Mihalache şi, vai, Corneliu Coposu...

Dezvăluirile unui ţărănist aşarnat, precum Paul Alecu - dar nu numai ale lui -, argumentează, în fine, ceea ce părea doar obsesia unor gazetari cârcotaşi: că "seniorul" Coposu era departe de infailibilitatea clamată de cei care ştiau să profite cu cinism de pe urma suferinţei sale. Am scris în mai multe rânduri, stârnind proteste şi atrăgându-mi adversitatea multor admiratori necondiţionaţi ai fostului lider ţărănist, că viaţa politică românească de după 1996 reprezintă cu adevărat moştenirea Coposu. E greu de crezut că un partid "al moralităţii" să se fi degradat într-un timp atât de scurt, dacă germenii putreziciunii n-ar fi existat de la bun început.

Dezastrul de astăzi al P.N.Ţ.C.D.-ului nu s-a produs din senin. Momentul adevărului a fost precedat de ruşinoase cedări ale liderilor în probleme care păreau să reprezinte punctul forte al ţărăniştilor: morala. Malversaţiunile lui Ionescu-Galbeni privind legea dosarelor de securitate, comportamentul incalificabil al "talibanilor" în cazurile Valerian Stan, Victor Ciorbea, Ticu Dumitrescu, Radu Vasile, moliciunea nu tocmai inocentă în chestiunea băncilor falimentare, protecţia pe faţă acordată unor infractori şi multe, multe altele anticipează crahul cvasi-general al P.N.Ţ.C.D.-ului. Formă fără fond, ţâfnă revanşardă a unor victime ale istoriei, acest partid s-a dovedit a nu fi la înălţimea aspiraţiilor etalate. Văd o mare diferenţă între ceea ce-şi pusese în minte Corneliu Coposu - asigurarea unui trai liniştit la bătrâneţe tovarăşilor săi de închisoare - şi turnura luată de evenimente. Construit pe ideea defensivei şi a non-pactizării cu rămăşiţele comuniste, P.N.Ţ.C.D.-ul s-a văzut împins de roata istoriei într-o poziţie pentru care nu era pregătit şi pentru care n-a dovedit nici cea mai măruntă vocaţie.

A fost nevoie, din nefericire, de testul puterii pentru a face ţăndări o formulă politică profund neviabilă. Societatea românească mai plăteşte odată pentru incapacitatea de a produce partide ale modernităţii, şi nu ale nostalgiei, şi pentru iluzia că soluţiile de acum o jumătate de secol, între care politicianismul veros şi mercantilismul agresiv n-au fost cele mai neînsemnate, pot salva o ţară oricum făcută una cu pământul de către comunişti. Din perspectiva viitorimii, rolul jucat de bolşevicii sosiţi pe tancuri ruseşti, pe de o parte, şi cel al victimelor ţinute cu deceniile prin închisori, pe de alta, se dovedesc a fi la fel de nefaste.