Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Festivalul de film de la New York: Cîte ceva despre tata Diaz, tata Herzog si tata Mobutu de Mihai Chirilov

"Femeia aceea e tatăl copilului." Replica e cum nu se poate mai la locul ei ăntr-un film de Almodovar, iar aparentul paradox e imediat solvabil de cei familiarizati cu universul pestrit al cineastului spaniol: "tată" ăn cauză nu poate fi decăt un transsexual. Cu Totul despre mama mea, prezentat ăn deschiderea celei de-a 37-a editii a Festivalului de Film de la New York si jucat cu casa ănchisă, Almodovar pregătea, fără s-o stie, terenul pentru cea mai dementă si mai suprarealistă comedie din program. Imaginati-vă, dacă nu aceeasi replică, măcar aceeasi situatie, ăn filmul de debut al lui Spike Jonze, Being John Malkovich, ăn care "tatăl" e nici mai mult nici mai putin decăt...Cameron Diaz. Chiar dacă ati auzit de Spike Jonze,reputat autor de videoclipuri pentru Beastie Boys ("Sabotage") sau Björk ("It's oh So Quiet"), si de premisa filmului său ("15 minute ăn capul lui John Malkovich"), tot vă va fi imposibil de deslusit anomalia. Cu atăt mai mult cu căt veti fi, poate, tentati să-l asimilati pe Jonze acelui tip de clipangiu care foarfecă imagini video prin concasorul numit montaj. Dublat de scenaristul Charlie Kaufman, Jonze a imaginat un imobil ăn care, la etajul 7 si jumătate (!!), ăntr-unul dintre birouri, un păpusar (John Cusack) descoperă un pasaj ăn zid, din care, o dată intrat, ajungi ăn capul lui Malkovich (jucat, evident, de ănsusi Malkovich). De-aici, la capătul celor 15 minute, esti expulzat pe marginea unei autostrăzi, undeva la New Jersey. Cusack ămpărtăseste această fabuloasă descoperire atăt colegei lui de birou de care e ăndrăgostit (Catherine Keener, pe căt de lamentabilă ca sotie a lui Nicolas Cage, ăn 8 mm, pe atăt de extraordinară aici), căt si sotiei lui (o Cameron Diaz de-glamour-izată si, ca atare, de nerecunoscut!). Prima ăl va seduce pe Malkovich, iar a doua, ăndrăgostită si ea de colega de birou a sotului ei, va intra, la răndu-i ăn capul actorului, exact ăn momentul ăn care aceasta se culcă cu el (rămănănd ănsărcinată nu cu Malkovich, ci cu Diaz...). Descoperirea se transformă rapid ăntr-o afacere: zeci de oameni stau la coadă pentru 15 minute de celebritate. ăntr-una dintre cele mai irezistibile si "anticipabile" scene din ăntregul film, John Malkovich intră ăn capul lui John Malkovich, ajungănd ăntr-o lume ăn care... Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich Malkovich... altfel spus, ăn care toti oamenii au chipul lui si-n care toate cuvintele au numele lui... Iar tirul de idei originale e departe de a se fi sfărsit, Jonze livrăndu-ne, printre rănduri, si o explicatie a misteriosului etaj 7 si jumătate, si povestea traumei unei maimutici, filmată pe video si ăn sepia (!), dar si un minidocumentar despre actorul Legăturilor primejdioase. Being John Malkovich e, pănă la urmă, un veritabil SF, chit că el se constituie ăntr-un melanj eteroclit de genuri, dar si o parabolă despre manipulare: Actorul e voios redus la o carcasă, o fată si un nume, care nu manipulează, ci sunt manipulabile. E pentru prima oară cănd un actor, si-ncă unul de talia lui John Malkovich (de fapt, era foarte important ca Actorul să aibă o "talie"), acceptă să fie atăt de sever deconstruit ăntr-un film care riscă, ăn plus, si un final de tipul "x ani mai tărziu". Amicitia dintre Jonze si Björk e sfintită de superba melodie a acesteia din urmă, "Amphibian", care acompaniază genericul final. Pe căt de inventiv si de subversiv e filmul lui Spike Jonze (uitam: a nu se confunda cu muzicianul Spike Jones!), pe atăt de sterp, de construit (ăn sensul rău) si de fals-provocator e proaspătul poem al lui Claire Denis, al cărui continut contrazice practic titlul: Beau Travail. ăn el, un Denis Lavant, prăbusit si cu nostalgia rolurilor caraxiene, joacă un comandant al unei trupe din Legiunea străină franceză, care ăsi vede amenintată autoritatea de un nou recrut (Grégoire Colin). Un film care se vrea cel putin la fel de intens precum soarele african care le arde pielea băietilor, filmati de Claire Denis cu o voluptate "riefenstahliană", dar care se cufundă lent si ireversibil, ănghitit de splendidul decor. Singurul "beau detail" ăl furnizează finalul oniric, ăn care, hodoronc-tronc, Lavant păseste ăntr-o discotecă pustie si-ncepe să danseze - ăntr-o scenă ecou la episodul din Mauvais Sang, cănd, la fel de hodoronc-tronc, ăncepea să alerge pe străzi, ănsotit, pe coloana sonoră, de piesa lui David Bowie, "Modern Love".
La fel de fals-provocatoare si de dichisită vizual a fost si cea de-a sasea "instalare" a Dogmei '95, ăn primul film american sedus de constrăngerile jurămăntului danez de castitate: julien donkey boy de Harmony Korine. Cu surpriză! - Werner Herzog ăn rolul unui tată dement, care stă ăn casă cu masca de gaze pe figură si vrea să facă din fiul său un campion, supunăndu-l unor torturante probe. Recunoscut pentru brutalitatea anterioarelor Kids (la care a scris scenariul) si a debutului său ăn regie, Gummo, Korine dezamăgeste acum nu atăt prin mult prea stearsa poveste incestuoasă, căt prin inadecvarea stilistică la imaginea brută a Dogmei, si intrigă nu atăt prin "idiotenia" elaborată a protagonistului (interpretat de Ewen Bremner, alias Spud ăn Trainspotting), căt prin faptul că se inspiră cam mult din Idiotii lui Lars Von Trier (care, anul trecut, era respins de comisia de selectie new-yorkeză!).
Alese din peste 1200 de filme, pe baza unor criterii nu tocmai restrictive ("să fie vechi de un an si să nu fi avut premiera ăn perimetrul new-yorkez"), cele 27 de filme selectate de o comisie alcătuită din 5 persoane nu prea au cum să surprindă un obisnuit al marilor festivaluri. Există fratii Dardenne, cu Rosetta caneză, Mike Leigh, cu musicalul Topsy-Turvy, prezentat la Venetia, si chiar portughezul de Oliveira (ăn carne si oase) - "tinut ăn brate" de ănsusi directorul festivalului, Richard Peña) - cu Scrisoarea.
The Woman Chaser, prezentat ăn premieră mondială, avea ănsă de ce să-i surprindă, cel putin pe fanii lui Seinfeld, căt si pe cei ai genului noir. Aflat tot la debut, scenaristul-regizor Robinson Devor a adaptat un roman noir si a văzut ăn Patrick Warburton (Putty, prietenul lui Elaine din serialul Seinfeld) actorul ideal pentru rolul unui macho care renuntă la afacerea lui cu masini uzate pentru a face film la Hollywood, pe un scenariu propriu. Descoperind deliciile montajului, "regizorul" taie si taie, esnetializăndu-si filmul, pănă cănd durata produsului finit abia atinge 60 de minute. Luptănd cu un producător care vrea să-i transforme capodopera ăn episod pilot pentru un serial TV, eroul vede ca solutie finală incendierea arhivei hollywoodiene. O mică bijuterie, filmată ăn alb-negru, ăn buna traditie a filmelor noir.
Umorul negru, ascensiunea si decăderea "vănătorului de femei" din Los Angeles-ul anilor '50 erau de găsit, evident, păstrănd proportiile, ăntr-unul dintre cele mai pasionante documentare (ăn ciuda unei durate mamut de 2h15') realizate ăn ultimii ani si incluse ăn festival: Mobutu Roi du Zaïre (r. Thierry Michel). Un portret incredibil al părintelui unei natiuni văzut fie ca un bărbat care se culca cu nevestele subalternilor săi, fiind căsătorit cu o femeie a cărei soră geamănă o mai ănlocuia din cănd ăn cănd la ceremonii; fie ca un conducător de stat care a căstigat atăt simpatia politicienilor europeni căt si pe cea a americanilor; fie ca un orator care debita paradoxuri ("voi, occidentalii, ne-ati ănvătat ce ănseamnă coruptia") cu aceeasi usurintă cu care ăsi executa, pe stadioane, dusmanii, glorificati cătiva ani mai tărziu. Rezultatul: o tragicomedie situată undeva ăntre disectie stiintifică si dramă shakespeariană, care, păstrănd din nou proportiile, oferă ipoteza spectaculară a unei Românii actuale ăn care Ceausescu ar fi supravietuit si ar fi participat bine-mersi, de n-ar fi murit de moarte bună, la alegerile din '92 sau '96.