Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Ficţiuni editoriale de Ioana Pârvulescu


De cînd ţin Cronica optimistei/pesimistei, cea mai frecventă întrebare este "Cum îţi vin ideile articolului?". Într-adevăr, aşa cum ştie oricine a avut vreodată o rubrică săptămînală cu subiecte după voie, este mai greu să alegi decît să scrii. Uneori alegerea subiectului ia cîteva zile, în timp ce formularea lui numai cîteva ore. Şi, cu toate că în genere nu pot răspunde la întrebarea de mai sus decît printr-o perplexă ridicare din sprîncene, la exact trei dintre articolele acestei rubrici ştiu precis cum mi-a venit ideea: citind cea mai recentă carte a lui Umberto Eco. A fost mai întîi Minunea Sfîntului Baudolino, apoi Pliculeţul Minervei. Pentru pesimista de azi sursa este: Cu regret vă informăm (rapoarte de lectură către editor), în Umberto Eco, Jurnal sumar, Humanitas, Bucureşti, 2004. Am imaginat aşadar cum ar arăta cîteva referate făcute pentru o mare editură bucureşteană de un cititor de azi, de un om recent, obligatoriu anti-elitist, dacă ar avea, în manuscrise încă inedite, 4 dintre romanele mele interbelice preferate: Cimitirul Buna-Vestire, Adela, Craii de Curtea-Veche, Întîmplări în irealitatea imediată.



Cimitirul Buna-Vestire

Romanul are două părţi care nu se potrivesc nicicum una cu alta. Prima, despre viaţa în mediile universitare şi ministeriale este vădit influenţată de trilogia universitară a lui David Lodge. Autorul îl imită pe Lodge mai ales în tonul acid al observaţiilor despre profesorii universitari sau despre cum se ia un doctorat, de pildă, în schimb nu are, din păcate, decît o singură scenă erotică tare în toată cartea, ceea ce, după romane ca Băgău sau altele de acest tip, inclusiv cele ale lui Lodge însuşi, e egal cu zero pentru publicul nostru. Cum bine spune şi Umberto Eco, citez din memorie, "publicul vrea sex, sex, sex", iar editura noastră trebuie să înţeleagă odată că piaţa dictează. Dacă am putea s-o publicăm înainte de alegeri, cartea s-ar vinde poate pentru aluziile politice şi pentru descrierea unor miniştri cu trimitere clară la guvernul de azi. Partea a doua, în schimb, merge pe coarda mistică şi e mult lungită. Nu se înţelege dacă e vorba de Înviere, Judecată de Apoi, Apocalipsă, e o confuzie totală, nici n-am putut să citesc chiar pînă la sfîrşit. Ar trebui discutat cu autorul să-şi scurteze radical această a doua parte, prea bisericoasă, dar şi prea batjocoritoare faţă de durerea sinceră a oamenilor care pierd pe cineva drag. Deşi în zilele noastre se rîde de orice, măcar pe morţi ar trebui să-i respectăm. Dacă în prima parte se mai intercalează cîteva scene erotice în grup, ca aceea cu doctorandul, fata cocoşată şi servitoarea olteancă, s-ar putea încerca o publicare într-un tiraj de 800-1000 de exemplare, nu mai mult. Desigur, titlul trebuie schimbat, e necomercial şi ilogic: cum să se numească un cimitir "Buna-Vestire" ?

P.S. Am verificat pe internet şi am văzut într-un cv al acestui autor (neadus la zi, din neglijenţă) că a fost călugăr la Mînăstirea Cernica. E puţin riscant să-l publicăm, s-ar putea ca toată cartea să fie doar o răfuială a lui cu Biserica şi editura noastră să se pomenească băgată la mijloc. Poate de asta nici nu semnează cu numele lui real, Ion Theodorescu, ci cu un pseudonim pe care l-am uitat. Adaug că ştiu din surse sigure că nu e rudă cu Dl. Ministru al Cultelor şi Culturii. Am aflat şi că autorul e foarte pretenţios la capitolul bani. Un coleg mai în vîrstă mi-a spus că cineva, un domn Iorga, parcă, a plătit odată un ins ca să-l înjure într-o revistă literară sau culturală (bănuiesc că în România literară, Observator cultural sau Dilema Veche, am căutat, dar n-am găsit nimic pe internet) şi, cînd a văzut asta, Dl. Theodorescu i-ar fi spus d-lui Iorga: "Ce greşeală! Trebuia să mă plăteşti pe mine, că mă înjuram mai bine decît oricine!". Aşa că poate ar fi mai prudent să nu ne încurcăm cu asemenea oameni.



Adela

Este un microroman (dar chiar şi aşa cam lung) scris sub formă de jurnal al unui doctor Codrescu. Personal, cartea m-a plictisit de la prima pagină, unde diaristul vorbeşte despre dicţionare - şi am făcut mari eforturi s-o duc pînă la capăt, în speranţa că ajunge undeva. Ei, bine, nu numai că nu ajunge nicăieri, dar cea mai "îndrăzneaţă" scenă a romanului este, fără nici o exagerare, scoaterea mânuşii Adelei de către domnul doctor care îi sărută braţul pînă la cot. Deşi autorul foloseşte convenţia plasării personajelor în altă epocă, se simte că este un jurnal scris în zilele noastre (dovadă şi ortografia nouă pe care o foloseşte, cu â şi sunt), dar de către un ins complet neadaptat. Personajul masculin, doctorul, n-are nici sare, nici piper; din personajul feminin ar fi putut ieşi la un moment dat o Lolită, dar autorul, total lipsit de fler artistic, n-a speculat prilejul, iar eroul său a rămas într-o castitate anacronică. Ori autorul îşi bate joc de noi, ori face parte dintre acele "elite" pe drept puse azi în discuţie, dintre acei intelectuali care îşi închipuie că un jurnal de acest tip mai poate interesa pe cineva. Nu recomand publicarea acestei cărţi care şi acum un secol cred că ar fi părut demodată.



Craii de Curtea-Veche

Titlul este cel mai bun lucru din această carte pentru că în ziua de azi publicul e foarte interesat de vechiul Bucureşti. E vorba de patru personaje cu nume sclifosite (de altfel tot romanul e sclifosit): Paşadia, Pantazi, Pirgu şi naratorul (dacă nu cumva mi-a scăpat, cred că acesta n-are însă nume), care duc o viaţă de noapte dezordonată, în Bucureşti. Romanul are cel puţin trei defecte care îl fac, după părerea mea (şi a unui prieten cu care m-am consultat) nepublicabil. 1)Este incorect politic, mai precis misogin, adică personajele feminine sînt ori handicapate, ori prostituate, ori beţive, adevăraţi monştri iviţi din imaginaţia unui macho. E drept că nici personajele masculine nu sînt grozave, dar, oricum, ies pînă la urmă mai bine decît femeile. 2) N-are acţiune, pare mai degrabă un poem în proză, specie care n-a avut niciodată căutare la noi. 3) E confuz, mizează pe simboluri ciudate; nu se înţelege nici măcar cine sînt craii sau mai precis cîţi crai sînt (şi în această privinţă am avut o discuţie în contradictoriu cu prietenul meu, el susţinînd că sînt numai 3 crai, eu însă cred că ar fi vorba de 4). Deşi pe mine mărturisesc că stilul m-a interesat, seamănă cu un descîntec, bazat pe cifra trei (a se vedea adjectivele), cu o ciudată preferinţă pentru perfectul simplu, cred că este totuşi prea puţin ca să recomand publicarea.



Întîmplări în irealitatea imediată

Cînd privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întîmplă cîteodată să nu mai ştiu nici cine sînt, nici unde mă aflu". După titlul cu "irealitatea imediată", această primă frază a romanului creează speranţa unui SF deconectant. Aşteptare crunt înşelată: totul rămîne în cea mai tristă atmosferă de provincie moldovenească, unde nu se întîmplă niciodată nimic. Personajul narator înnebuneşte literalmente de plictiseală şi are unele halucinaţii. Recunosc că mi-au plăcut cîteva secvenţe din această carte, care sînt O.K., dar totul e atît de dezlînat încît, practic, nu numai că n-aş putea să povestesc cartea, dar nici măcar să spun despre ce e vorba în ea nu reuşesc, şi nu din vina mea. Nu recomand publicarea, cred că am pierde cu totul încrederea publicului pe care cu atîta efort ni l-am creat. Oamenii s-ar simţi înşelaţi, şi pe bună dreptate!

ss. indescifrabil

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara