Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Fiecare cu parvenitul lui de Simona Vasilache


E notorie, intrată în manualele de scoală, fabula lui Alexan-drescu Boul si viţelul. Mai puţin stiută e replica, destul de târzie, a lui Caragiale, de un An nou, în 1908, în Convorbiri Critice, unde semna un mare anonim.

Situaţia generică e aceeaşi, în cele două fabule: „Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,/ În zilele noastre de soartă-ajutat". De aici începe, previzibil, povestea unei parveniri. La Alexandrescu, norocul sorţii este un post însemnat în cireadă. O avansare în ierarhie cu mijloacele lui Dinu Păturică, arivistul reprezentativ pentru generaţia lui literară. Fireşte, din moravurile clasei în care intră, boierul cu fond bovin preia ghiontul agresiv şi replica răstită, menite să-l salte repede peste mojici. Anexele, un soi de ajutoare ale eroului căzute în ridicol, nu lipsesc, vizitatorul imprudent fiind prevenit, cu îndreptăţire, de o slugă, că „s-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii."
Faţă de acest unchi ajuns şi dispreţuitor, care-şi îndepărtează prin interpuşi trecutul stârnit de musafirul neaşteptat (tema, exploatată mai naiv sau mai complicat, traversează literatura) parvenitul lui Caragiale e de alt soi. Nu-i de mirare, câtă vreme el nu-l mai ţinteşte pe Dinu Păturică, ci pe ariviştii timpului său. Oameni „fini", care judecă mersul lumii după ce scrie la gazetă. Între unchi şi nepot, primul săltat prin şcoală dar rămas, nu mai puţin, un bou, nu încap bruftuluieli, fie şi indirecte, ci un dialog plin de învăţăminte. Nu pe şablonul din Greu, de azi pe mâine... sau unchiul şi nepotul, schiţa care face din înfruntarea de orgolii de la Alexandrescu o paradă de principii cu final anunţat, merge Caragiale, ci pe acel ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. Un inferior, de orice teapă, soarbe cuvintele ştiutoare ale altuia mai învârtit prin cercuri înalte, mai la curent cu mersul cetăţii. Situaţie prototipică la Caragiale. Cu subînţelesul că ştiinţa de carte a călăuzitorului o întrece doar cu puţin, şi nu în punctele esenţiale. Unchiul din fabulă e unul dintre acei cetăţeni care se enervează şi speră, amestec de superioritate fără temei şi naivitate crasă. De ei este plină lumea lui Caragiale. Şi ei, apărători ai progresului cu orice chip, care se-nchină la anul 1900, precum Alexandrescu la 1840, sunt cei care ţin lumea pe loc.

Perplexitatea acestui al doilea viţel, comparabilă, în manifestarea ei, cu a celui dintâi, are cu totul alte pricini. El se minunează de o prosperitate care nu stă într-o mână de fân sperată, la Alexandrescu, de la unchiul îmbogăţit, ci în evoluţia statului. A cărui supremă obligaţie, o ştim bine, e să dea.

Experienţa de viaţă îi va arăta acestui fraged învăţăcel că democraţia nu-i... pentru viţei. Până atunci, îi rămâne să creadă, şi să facă, apoi, mai mult rău decât unchiul ale cărui cuvinte le soarbe. Ştim bine că, la Caragiale, dacă toţi patrioţii de modă veche sunt drăguţi, în felul lor, urmaşii crescuţi cu morala acestor bătrâni exaltaţi sunt de-a dreptul detestabili. Dacă nu avem habar încotro a luat-o frustrarea viţelului împins pe scări afară în fabula lui Alexandrescu, în ce chip şi-a răzbunat el onoarea rănită de unchiul hapsân şi brutal, ne e foarte cunoscută cariera „viţeilor" din vremea lui Caragiale. Nişte perfecţi jongleuri ai celor mai nobile idei, încuscrite cu cele mai meschine interese. Ce-i face aşa? Greu de spus precis. Pesemne că vremea în schimbare şi sentimentul că trebuie să muşte primii din turta revoluţiei. Ceva mai neîndestulătoare, orişicât, decât o crezuseră înaintaşii lor.

E de întrebat, poate, de ce fel de fabulă ar avea parte timpurile de după Caragiale, vremea noastră y compris. Aş înclina spre o altoire a celor două rele, a viciului de propăşire intelectuală (aşa-zisă) pe cel de înlesnire materială. Fabula lui Alexandrescu (fără morală!) lasă loc de speranţă. Poate că nepotul, în definitiv, îşi va învăţa lecţia. Cea a lui Caragiale, stângace, dar având în spate o enciclopedie de astfel de situaţii, retează orice nădejde. Nepotul va adânci, fără putinţă de scăpare, urmele unchiului. Şi exerciţiul retoric, mai dăunător decât acela al îmbrâncelii, îl va servi pe mai departe.