Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
File de coșmar de Simona Vasilache

A apărut recent, la Editura Humanitas, îngrijit de Astrid Cambose și tradus din franceză de Gabriela Creția, al doilea volum al Scrisorilor Ecaterinei Bălăcioiu- Lovinescu către Monica, care-l întregește pe cel din 2012. Numeroasele file de corespondență țin de la începutul obsedantului deceniu, până în mai 1958, la arestarea mamei-expeditoare.
Devine tot mai clar, prin anii care trec, ceea ce Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu știuse din ziua de septembrie în care-și condusese fiica la gară: că despărțirea este definitivă, că americanii nu vin, că între cele două lumi cortina cade pentru multă vreme, iar sfârșitul îi va fi, ei, obsedată de demnitatea memoriei, însingurat și amar. Scrisorile, al doilea vraf din cele aproximativ 2500 de cărți poștale și epistole mai lungi, pe ritualică hârtie albastră, pe care mama i le trimite fiicei în unsprezece ani de despărțire, sunt un amestec de intuiție ascuțită, aproape incredibilă, într-o lume plină de angoase, dezinformări, bezmetică și îndopată cu frică, de la sâcâieli cotidiene la teama cea mare, de tristă creativitate în a cifra nume și întâmplări, de curaj și verticalitate în fața vieții și, deopotrivă, de slăbiciuni și sentimentalisme sancționate imediat de însăși Ecaterina, de dor, de nevoie disperată de tandrețe și de vești bune.
Nivelul epic al scrisorilor, alcătuind cartea pe care mama ar vrea să o scrie, fără să reușească, urcă și coboară, de la literatură franceză, muzici de bună calitate, întâlniri care păstrează, în frânturi, sclipirile cenaclurilor de altădată, epifanii discrete, în chiliile unei mănăstiri dragi, la secvențe dintr-o viață care nu are nimic înălțător, la accese de disperare și de prăbușire fizică, din cauza bolilor, a privațiunilor și a unei doar punctate, ici-colo, transformări dramatice în comportamentul general. Strada se schimbă, basmalele iau locul pălăriilor, doamnele care ar mai avea oarece posibilități să fie cochete se feresc, din teama de a nu deveni suspecte, tonurile de gri murdar se înstăpânesc peste orașul în care nimeni nu mai speră la nimic. Înduioșătoare terapia pe care Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu o practică, din când în când, surâzându-le cunoscuților și dându-le asigurări că se simte bine și că lucrurile se vor îndrepta. Sprijinită, până la un punct, pe luxul de a fantaza pe care i-l dă distanța, proiectând asupra fiicei ei, aflată în libertate, la Paris, toate bunele auspicii de care lumea românescă s-a dezis pentru multă vreme. Despărțirea care o macină e, paradoxal, și resortul intim al rezistenței ei, cu toate riscurile, de dragul acestui ritual desuet și fermecător al schimbului de scrisori cu nimic mai puțin ardente decât cele dintre îndrăgostiți, de dragul provocării pe care împotrivirea familiei (a se citi regimul totalitar) o introduce, ca în mai toate poveștile tragice de iubire, în relație și pentru care trebuie căutate mereu tot mai ingenioase soluții, de dragul, până la urmă, al jocului. Un joc în care perfidia se înfruntă cu candoarea, forța brută cu volutele inteligenței rafinate, într-o încercare de a câștiga timp, sperând într-o minune care, în absurdul imprevizibil al lumii anilor ’50, s-ar putea întâmpla. Circulă zvonuri despre mituirea pe care statul comunist ar accepta-o, vânzându-și cetățenii Occidentului, ca să poată plăti, din banii adunați, datoriile externe. Intervențiile la diferite uși pentru expatrierea mamei bolnave și singure ar putea da, și ele, rezultate, însă dezavantajul unei fiice și al unui ginere prea activi în demersurile lor „dușmănoase” este precumpănitor. Deși se păcălește, o vreme, cu asemenea speranțe, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu revine repede cu picioarele pe pământ, punând în pagină pragmatismul unei mame care vrea să-și știe fiica la adăpostul unui destin împlinit, căsătorită și cu copii (înduioșătoare sfaturile casnice pe care i le dă, de la mare distanță), fără să-și neglijeze, însă, teza de doctorat, formulă cifrată pentru eforturile de a salva, cumva, situația din România. Aceste eforturi nu-i înlesnesc, mamei, destinul pe care, de la un punct încolo, și-l vede tot mai limpede. Și pe care nu face eforturi să-l împiedice, dimpotrivă. Așa cum, din mărturiile colegilor de detenție, își va ascunde boala, în închisoare, ca să nu dea satisfacție sistemului, dar și ca să-și grăbească ieșirea din rolul de instrument de șantaj, deloc onorant și comod. Între scurte excursii în Vâlcea, la părinții lui Virgil Ierunca, sau la Mănăstirea Țigănești, zbaterea de a rămâne în casa lui Lovinescu, pe care regimul amenința să o confiște, vizite și îngrijorări pentru prieteni și cunoscuți (pe care puțini le merită sau nu le răsplătesc cu trădări pe care, din fericire, bătrâna doamnă n-a mai trăit să le afle...), Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu își trăiește anii răi, ale căror ecouri le trimite, torturant, spre Monica. Greu de spus dacă spre salvarea vreuneia sau spre chinul amândurora.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara