Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Filippos Filippou Moartea lui Zorbas de Elena Lazăr

În 2003, în plin an Kavafis, prozatorul atenian Filippos Filippou publica la Editura Patakis romanul Ultimele zile ale lui Konstantinos Kavafis (sub tipar la Editura Omonia). La sfârşitul acestei primăveri, în toiul manifestărilor organizate cu prilejul Anului Kazantzakis (50 de ani de la sfârşitul său pe un pat de spital din Freiburg, în octombrie 1957), în Grecia şi în toate colţurile lumii pe unde a călătorit nemuritorul erou literar şi cinematografic Alexis Zorbas, Filippos Filippou "recidivează", tipărind la aceeaşi editură romanul Moartea lui Zorbas. O carte la care lucrează din 1996, strângând preţioase mărturii de la cei care l-au cunoscut îndeaproape pe scriitorul cretan în timpul retragerii sale în insula Egina, când, abandonând alte proiecte de anvergură, a plăsmuit cele câteva creaţii romaneşti care-i vor aduce o celebritate mondială de invidiat.
Egina, august 1941. Ocupaţie nazistă şi luptă dură pentru supravieţuire. În casa lui Kazantzakis soseşte Zorbas (pe numele adevărat Gheorghios), ca să-l înduplece pe fostul asociat să repună în funcţiune mina de lignit şi să reînvie zilele lor bune de odinioară. În aceeaşi perioadă, pe eremitul din Egina îl vizitează Galateia, prima soţie, scriitorii şi prietenii săi Anghelos Sikelianos, Kostas Varnalis, Pantelis Prevelakis, actriţa Melina Merkouri, dar şi poeţi nu demult lansaţi pe scena literară: Odysseas Elytis, Nikos Kavvadias. Se cuvine amintit că tot aici l-a vizitat şi românul Pericle Martinescu, unul dintre cei mai statornici promotori ai operei Cretanului în România. O lună mai târziu, în septembrie 1941, Gheorghios Zorbas moare şi este înmormântat în cimitirul din Skopje, devenit loc de pelerinaj pentru admiratorii de pretutindeni ai lui Kazantzakis. În Moartea lui Zorbas asistăm la ultimele zile ale legendarului erou. Zorbas este acum un om împovărat de vârstă şi necazurile vieţii, pe care Filippos Filippou îl descrie cu simpatie, dar şi cu nelipsita sa ironie.

Brusc, Kazantzakis îşi înălţă privirea spre cer, unde zbura un pescăruş.
- La liberté. Qu'est-ce que c'est la liberté? declamă şi apoi îşi privi pe rând musafirii în ochi. Gata, s-a zis cu Grecia, e pierdută, forţa i-a slăbit, sângele i s-a făcut apă, nu mai poate să conceapă şi să nască eroi.
Klaras nu păru satisfăcut de vorbele gazdei. Privindu-l, rosti răspicat, să-l audă toţi:
Simt în mine o lumină nouă, o nouă linie, un cântec eroic ţâşneşte din gâtlejul meu, o forţă mă cuprinde, care nu este a mea, ci a Greciei. În mine încolţeşte o sămânţă care nu-mi dă pace să dorm.
Asistenţa nu pricepu nimic, doar Kazantzakis îl scrută cu surprindere şi teamă.
- Cuvintele astea sunt ale mele. Unde le-ai citit?
Klaras zâmbi, dar nu-i răspunse; îl informă doar că are de gând să se ducă în munţi şi să se lupte pe viaţă şi pe moarte. Kazantzakis îl privi cu admiraţie amestecată cu reproş.
- Ah, dragul meu desperado, îi zise. E un lucru nobil din parte-ţi, dar şi periculos. Tu unul vrei să lupţi, dar nu te întrebi dacă vor şi ceilalţi? Vreau să spun, crezi că se vor găsi şi alţi viteji ca tine?
- Sunt sigur că se vor găsi mulţi patrioţi, muncitori şi ţărani gata să pună mâna pe arme şi să lupte împotriva cotropitorului.
- Şi unde o să găsiţi arme? întrebă Zorbas.
- O să le luăm de la duşman.
- Uite unde răsăriră eroii! îl ironiză Zorbas.
- N-o să lupte numai muncitori şi ţărani, intră în vorbă şi Kavvadias. O să pună mâna pe arme şi ceilalţi, marinari, dascăli, poeţi, pictori, actori.
- Sunteţi tare optimişti, vitejii mei, halal, n-am ce zice! îi ironiză din nou Zorbas.
Toţi îl priviră dojenitor pe Zorbas care cu neîncrederea lui făcuse atmosfera apăsătoare. Galateia se-ntoarse spre Kazantzakis:
- Aprecierile tale la adresa lui Zorbas sunt exagerate, să ştii. Lauzi un om obişnuit a cărui imagine publică e foarte departe de imaginea pe care vrei s-o impui.
- Zorbas e patriot, stărui Kazantzakis.
- Ai plăsmuit un erou idealizat pe care vrei să-l transpui şi în carte, pe când noi ştim că e vorba de un om simplu, nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi.
Kazantzakis îşi înfruntă calm fosta soţie:
- Vreau să creez un erou de roman atât de puternic, cum nu mai există altul în literatura neoelenă.
Cum le explică în continuare, voia într-adevăr să creeze un erou cutezător, chefliu, iubitor de dans, duşman al popimii, ceva asemenea lui Vasilis Arvanitis al lui Stratis Myrivilis.
- Dar nu vezi că nu face de rolul pe care i l-ai destinat, o să râdă toţi şi de tine şi de el, spuse Galateia.
- De ce să râdă, mă rog? se miră Zorbas.
Kazantzakis se gândi câteva secunde, îşi privi pipa şi apoi pe Zorbas, vrând parcă să se asigure că nu se înşela.
- Ce-nseamnă că nu face? Eu o să-l plăsmuiesc astfel încât să pară adevărat. Apoi o să eroizez pe altcineva. Pe tata poate. O să-l botez căpitan Mihalis, dar n-o să fie negustor sau proprietar de pământ, ci comandant de luptători în munţi.
- Am impresia că nu eşti singurul care vrei să creezi un erou din cineva care nu face de erou, spuse Varnalis. }i-a luat-o înainte Kavafis, cu poemul acela despre Sarpedon ucis de Patrocle.
- Kavafis a fost el însuşi un viteaz, spuse Kazantzakis. În poemele sale a îndrăznit să vorbească deschis despre patima lui, fără să se teamă de urmări. Ar fi putut s-o ascundă şi să se ocupe cu alte lucruri, să ridice în slăvi munţi şi văi, ca atâţia şi-atâţia, dar n-a făcut-o.
- A-ndrăznit să semneze şi un protest împotriva înlăturării mele din învăţământ, adăugă Varnalis.
- După o lungă chibzuinţă! rosti sarcastic Sikelianos.
Kazantzakis îl privi dezaprobator:
- Mi-l amintesc bine pe Kavafis. A fost un muritor care a devenit nemuritor, un înţelept, ironic, hedonist, un seducător.
- Ithaka lui e un poem care va rămâne, recunoscu Varnalis. Kavafis s-a luptat să-şi impună opera şi-a reuşit.
Kazantzakis îşi înălţă mâna dreaptă, vrând parcă să-i facă să se oprească, să le sugereze că discutaseră destul de Alexandrin.
- Şi eu mă lupt. Privesc înainte ca Odyseu, fără să ştiu însă dacă voi ancora vreodată la Ithaka. Doar dacă Ithaka înseamnă călătoria.
- Kavafis n-a luptat de unul singur, interveni Sikelianos. Dacă a căpătat faimă mondială, asta s-a întâmplat cu ajutorul străinilor. A devenit cunoscut graţie lui Forster. Opera lui e importantă, dar a fost nevoie şi de sprijin din afară ca s-o impună.
- O operă ca să se impună şi să nu se stingă trebuie să fie sprijinită de însuşi creatorul ei. Ceilalţi o susţin doar moral şi material. Uneori o menţin în viaţă. Freud a scăpat de nazişti datorită eforturilor neobosite ale Mariei Bonaparte, în timp ce amicul nostru Sikelianos a reuşit să facă Serbările Delfice cu banii Evei Palmer.
Sikelianos n-a comentat înţepătura prietenului său, care de fapt era o laudă pentru opera sa de la Delfi. Zorbas, plictisit din cale-afară, îi părăsi şi se duse s-o ajute pe Eleni să scoată pepenii din saci.
Kazantzakis asculta cu atenţie ce spuneau oaspeţii despre opera sa şi părea încântat. Niciunul dintre vizitatorii săi nu îndrăznise să-i conteste opera, în afară de Galateia, care nu avea nici cea mai mică intenţie să-l linguşească. Referirea la Kavafis îi plăcuse şi-l făcu să se gândească cine ar putea să fie propriul său Forster. Rămase privind cerul, meditativ, indiferent de-acum la vorbăria măruntă în care se-avântaseră prietenii săi despre gloria artistului şi eternizarea operei lui.

Pentru câteva secunde discuţiile încetară. Se auzeau doar greierii de vară ce cântau înnebuniţi de arşiţă şi canarul de la casa învecinată a lui Takis Kalmouhos.
- Frumos lucru poezia, spuse Sikelianos.
- Eu prefer romanele, mărturisi Galateia şi se-ntoarse spre Kazantzakis: Tu ce planuri ai?
- Am planuri berechet. Călătorii, teatru, romane. Nu ştiu dac-o s-apuc să le fac pe toate.
- Ceea ce scrii acum despre Zorbas, ce-o să fie? O cărticică sau o cărămidă?
- Nu ştiu încă. Nu pot spune unde o să mă scoată. Romanul te duce unde vrea el.
Galateia zâmbi. Îi aruncă o privire lui Zorbas şi-ntrebă:
- Dar pe cine-ţi închipui că interesează viaţa amărâtului de Zorbas ? Nu poţi să scrii o poveste imaginară care să facă senzaţie?
- Zorbas al meu este în parte real şi în parte imaginar.
Galateia o ţinea una şi bună:
- Oricât ai încerca, n-o să devină niciodată celebru.
- Nu-mi pasă, spuse Kazantzakis. Scriindu-l mă amuz şi sper să se amuze şi cititorii mei.
- Femeile ştiu mai bine ce vor cititorii şi mai ales cititoarele, continuă Galateia pe acelaşi ton. Nimeni n-o să vrea să-ţi publice cartea.
- Zorbas o să rupă inimi, te asigur. Femeile o să-l iubească. Îl înfăţişez ca pe un şmecher fără pereche, descurcăreţ, înţelepciunea pământului, dansator de-i sfârâie călcâiele, viteaz.
- Foarte viteaz, repetă Pantelis Prevelakis.
Ascultând toată discuţia, Zorbas, mustăcea încântat, aruncă tuturor o privire triumfătoare, se ridică şi intră în casă. Când se-ntoarse cu buzuki, începu să îngâne un cântec:

Fost-am şmecher cu vână de aristocrat
iar acu devenii dascăl ca înţeleptul Socrat...
Voiam să fie Heracle când întâi te văzui
ca Hydrei din Lerna capul să-ţi retez.

Cum termină şi se-nclină, urmară un ropot de aplauze şi ovaţii. "Bravo!Bravo!"
Doar Elytis era încruntat. O privi pe Maria Bonaparte şi exclamă indignat:
Que c'est horrible!
Oh, non!
Uşor amărât că prinţesa nu-i împărtăşea scârba, Elytis îi spuse că mai bine că Beethoven, Mozart, Vivaldi, Bach nu se născuseră în Grecia şi nu folosiseră din fericire buzuki în operele lor. Ea dădu din cap în semn că nu-l aproba. Însufleţită, americanca din grupul lor luă instrumentul din mâna lui Zorbas şi-ncepu să-i zdrăngăne corzile. Se iscă un vacarm de nedescris. Adepţii muzicii clasice se înfruntau cu cei ai muzicii populare. Fiecare vorbea pe limba lui, fără să dea atenţie celorlalţi.
Eleni, intrigată de hărmălaie, îşi făcu apariţia pe terasă:
- Dacă o ţineţi tot aşa, eu mă retrag. Mă duc pe munte, îi ameninţă.
- Gata, Lenocika, o linişti Kazantzakis.
- Voi, grecii, sunteţi cel mai fermecător popor din lume, spuse americanca. Ea se distra cel mai bine.
Prezenţa lui Zorbas cu buzuki răsturnase orice eventual program al serii şi risipise orice aşteptare că întrunirea aceea ar mai putea fi o obişnuită joie literară. Spiritele se încinseseră şi în atmosferă plutea teama că totul se va termina prost.
Melina, care venise în Egina să-şi vadă prieteni dragi şi să participe la o strălucită discuţie literară, găsi soluţia. Încordarea atinsese punctul maxim când s-a ridicat în picioare şi-a rostit cu glas tare:
- Tăceţi odată!
Toţi amuţiră. Ştia să se impună. Apoi le-a cerut îngăduinţa să le recite un fragment din Odiseea lui Kazantzakis.
- De ce a lui Kazantzakis şi nu a lui Homer? sări nemulţumit Sikelianos.
- Să recite din ambele Odisei, spuse împăciuitor Kavvadias.
- Să nu recite din nicio Odisee, interveni ferm Kazantzakis.
- Nicio Odisee, răsună ca un ecou glasul lui Prevelakis.
- Să recite Paul Eluard, propuse Elytis.
Melina ţinu cont de dorinţa gazdei, cântări şi propunerea tânărului poet şi hotărî în cele din urmă să recite Shakespeare, un fragment din Macbeth, un monolog din scena a treia, actul al doilea: "Here's a knocking indeed! If a man were porter of hell-gate, he should have old turning the key. Knock, knock, knock! Who's there, i' the name of Beelzebub? Here's a farmer, that hanged himself on the expectation of plenty: come in time; have napkins enow about you; here you'll sweat for't.Knock, knock! Who's there, in the other devil's name?"
Toţi o aplaudară pe tânăra actriţă, şi mai cu sârg Elytis, care şi fluieră admirativ. Zorbas, cu buzuki în mână, stătea sprijinit de perete şi-i urmărea nedumerit. Nu pricepea în ruptul capului ce se-ntâmpla. La ce bun atâta tulburare? Instinctiv îşi dădu seama că prezenţa lui acolo era inutilă, că musafirii puteau să se distreze prea bine şi fără el. Constatarea asta îl întristă, fireşte, se simţea inutil.
Văzând că momentul e prielnic, Maria Bonaparte le propuse să le arate un film. Toţi acceptară, chiar şi Melina, care socotea cinematograful o artă ce făcea concurenţă teatrului. Bonaparte deschise geanta de voiaj şi scoase un aparat de proiecţie. Cum afară lumina era încă puternică, hotărâră să intre în casă, astfel încât sufrageria se transformă pe dată în sală de cinema, chiar dacă distanţa între proiector şi perete era cam mică.
Filmul, Câinele andaluz, era realizat de Luis Bunuel în colaborare cu Salvador Dali.
Proiecţia dură doar jumătate de oră. Spectatorii nu numai că nu se plictisiră, ba chiar rămaseră îngroziţi de scena dură a sfâşierii ochiului unei fete.
- Îngrozitor! şopti Marika Melinei, în timp ce actriţa îi strângea tare mâna tinerei ca să-i dea curaj.
- Cinematograful îl face pe om nemuritor! comentă Kazantzakis.
- Absolut nemuritor, repetă ca de obicei Pantelis Prevelakis.
După proiecţie, toţi cei prezenţi, gazde şi oaspeţi, calmi de-acum, ieşiră din nou în grădină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara