Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Filmul românesc între neorealism şi realism socialist de Monica Joita

Il cinema socialista romeno. Aspetti del neorealismo italiano tra il 1950 e il 1970 reprezintă titlul lucrării de licenţă susţinute de Luciano Mallozzi în anul universitar 2000-2001 la Istituto Universitario Orientale din Napoli, sub coordonarea profesorului Gheorghe Carageani. Acest titlu reprezintă însă mult mai bine decât Il cinema romeno degli anni'60 tra realismo, censura e realismo socialista - titlul ales de Editura NonSoloParole pentru tipărirea, în 2004, a tezei lui Luciano Mallozzi - scopul pe jumătate mărturisit al autorului, acela de a demonstra, fără exhibiţii comparatiste, posibile influenţe ale neorealismului italian în cinematografia românească.

Această inedită analiză a fenomenului cinematografic românesc debutează cu prezentarea celor două concepte cu care operează autorul: neorealismul (italian) şi realismul (socialist), utilizate destul de rigid, însă cu o programatică eficienţă didactică, dacă ţinem seama de scopul iniţial al lucrării. Fenomenul neorealismului cinematografic italian este prezentat cu programul său estetic, cu regizorii, scenariştii şi filmele reprezentative, Luciano Mallozzi oferind inclusiv o listă a tipologiilor şi abordărilor neorealiste ale "cotidianului", fără a insista sau polemiza cu teoriile asupra conjuncturii istorice a apariţiei curentului.

În mod similar, când este vorba de "realismul socialist", prezentarea contextului istoric este făcută mai mult decât sumar, în mai puţin de cinci pagini, Luciano Mallozzi luându-şi revanşa însă printr-o foarte bună documentare şi o prezentare minuţioasă a filmelor româneşti din anii �60, inclusiv prin expunerea la finalul cărţii a unei cronologii şi a unor "schede" (fişe) tehnice a şaisprezece pelicule vizionate de autor însuşi, cu sprijinul Arhivei Naţionale de Film.

Posibila punte între cele două curente - în cazul în care acordăm "realismului socialist", împreună cu autorul, statutul de curent estetico-cinematografic, ignorând contextul său istoric şi mai ales politic - îl reprezintă scopul generic al acestora, de "exigenţă a redescoperirii, a înţelegerii şi apropierii de realitatea contemporană". Această perspectivă, evident discutabilă, are însă şi efectul de a evidenţia câteva elemente de certă originalitate ale filmelor româneşti ale vremii, în ciuda subordonării programatice a producţiei cinematografice "idealurilor construirii socialismului", şi care au impus mari regizori şi actori. Astfel, autorul italian încearcă să separe, din valurile deceniilor socialiste, generaţiile regizorale şi pe cele actoriceşti, marcând momentele de "abatere" de la standardele socialismului de partid şi mai ales pe cele impuse de cenzura vremii, precum deceniul 1970-1980, în care apar, de pildă, }ărmul nu are sfârşit de Mircea Săucan, Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa.

Luciano Mallozzi susţine, în fond, nu numai teza existenţei unei cinematografii româneşti în perioada "realismului socialist" şi a comunismului, numite generic de autorul italian "il regime", dar şi a unei originalităţi în diversitatea acestui capitol al culturii române. Teza propusă de autorul italian este teribil de ademenitoare, mai ales în contextul actualelor polemici generaţioniste (şi) în domeniul cinematografiei de la noi. Cităm, în acest sens, capitolul Gli autori durante il regime, în care Mallozzi prezintă şi analizează creaţia cinematografică a lui Victor Iliu, a cărui capodoperă, Moara cu noroc, fusese apropiată în 1957 de Cesare Zavattini de neorealismul "literar şi istoric", apoi "revoluţia scenografică" a lui Liviu Ciulei, îndeosebi prin Pădurea spânzuraţilor, film câştigător în 1965 al Premiului pentru cea mai bună regie la Cannes, "revoluţia expresivă" din filmele lui Manole Marcus şi Lucian Mihu, influenţa lui De Sica şi Zavattini asupra creaţiei lui Andrei Blaier şi Sinişa Ivetici. În fine, Reconstituirea lui Lucian Pintilie, inspirată din nuvela omonimă a lui Horia Pătraşcu, este considerată "cel mai important film din întreaga producţie cinematografică română din perioada socialismului".

A doua posibilitate de apropiere între cele două curente este aceea a analizei posibilelor influenţe directe ale neorealismului italian asupra producţiei cinematografice româneşti din deceniile cinci şi şase ale secolului trecut. Autorul prezintă în primul rând, prin date concrete şi, din nou, în urma unei documentări laborioase, distribuirea în reţeaua naţională a filmelor neorealiste. De pildă, între 1943-1944, când colaborarea între cele două cinematografii era foarte strânsă, Luciano Mallozzi constată că au fost distribuite în România 155 de filme de producţie italiană, între care şi câteva care au contribuit la debutul neorealismului: La nave bianca de R. Rossellini, I bambini ci guardano de V. De Sica, Avanti c'č posto de M. Bonnard sau Quattro passi tra le nuvole de A. Blasetti. Filmele reprezentative pentru neorealismul italian au fost distribuite în România cu o întârziere de cinci ani faţă de alte ţări, astfel încât primul film neoarealist vizionat de publicul român a fost Ladri di biciclette (1948) de V. De Sica, cu premiera în ziua de la 25 iunie 1951, la "Scala". Astfel, în perioada 1951-1953 au fost distribuite în România trei pelicule neorealiste, între 1954 -1957 nouăsprezece, iar între 1958-1961 opt. O mai riguroasă selecţie a intrării filmelor neorealismului italian în reţeaua naţională se operează după 1958, anul distribuţiei în România a filmului lui R. Rossellini, Roma cittŕ apperta, care a suscitat o serie de polemici asupra figurii eroice a preotului şi a solidarităţii sale cu reprezentanţii comunişti ai Rezistenţei.

Luciano Mallozzi îşi continuă demonstraţia cu prezentarea contactelor directe între reprezentanţii celor două curente, precum vizita la Bucureşti a lui Cesare Zavattini în 1957, cu poziţia criticii româneşti faţă de neorealismul italian, în care se detaşează comentariile lui Eugen Schileru şi Florian Potra, cu analiza influenţei neorealiste asupra cineaştilor români. Din această ultimă perspectivă, în curentul realismului socialist din cinematografia română se pot distinge trei faze, toate cu caracteristici şi manifestări extrem de diverse: 1950-1960, în care stau laolaltă Răsună valea de Paul Călinescu, adaptările după Caragiale, parabolele lui Ion Popescu-Gopo sau Moara cu noroc de Victor Iliu, Erupţia şi Valurile Dunării de Liviu Ciulei; 1960-1970, în care se înfiinţează Uniunea Cineaştilor din România şi revista "Cinema", în care

Liviu Ciulei produce Pădurea spânzuraţilor iar Lucian Pintilie Duminică la ora şase; 1970-1980, caracterizată prin accente critice la adresa regimului comunist (Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie) precum şi prin afirmarea unor nume importante ale regiei de film, precum Dan Piţa, Mircea Veroiu şi Stere Gulea.

Influenţe tardive ale neorealismului italian se pot regăsi, consideră Luciano Mallozzi, şi în anumite filme româneşti produse după 1989, precum Hotel de lux de Dan Piţa, Č pericoloso sporgersi şi Filantropica de Nae Caranfil, Marfa şi banii de Cristi Puiu sau Occident de Cristian Mungiu.

Concluzia lui Luciano Mallozzi este aceea că "neorealismul cinematografic italian a reprezentat în România - atât înainte, cât şi după procesul de naţionalizare -, prin anumite caracteristici ale sale, un punct de referinţă pentru o potenţială dezvoltare a unui curent cinematografic naţional". Concluzia autorului italian reprezintă, credem, un subiect de dezbatere incitant şi pentru cineaştii români.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara