Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Finis coronat opus de Paul Cernat

De curînd a ieşit de sub tipar al doilea şi - din nefericire - ultimul volum din Jurnalul cu faţa ascunsă al lui Fănuş Neagu, acoperind durata 2005-2011 şi ţinut pînă cu puţin înaintea morţii (ultima însemnare, un de profundis, datează de pe 7 mai 2011). Cîteva fragmente au fost publicate ca preview în primăvara anului trecut, în „Literatorul”. Primul volum, apărut la începutul lui 2005 şi întins pe o durată sensibil mai restrînsă (10 august 2002- 10 iulie 2004) a fost scris în acelaşi timp cu prima versiune a romanului Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie şi a apărut în acelaşi timp cu el. Un roman cu titlu „emblematic”, pe care – la sfatul unor tineri critici: Răzvan Voncu şi Andrei Milca – Fănuş Neagu l-a rescris şi augmentat ulterior în relaţie cu acelaşi jurnal („m-au îndemnat şi convins să amplific narativ romanul Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie, să motivez ascensiunea sau declinul personajelor mult mai pronunţat decît în prima versiune, să articulez firesc relaţiile dintre ele şi să fac (pentru că pot, susţin ei) o carte rezistentă la orice atac”). Luate împreună, cele două jurnale şi cele două versiuni ale romanului legat ombilical de ele constituie un pariu creativ neobişnuit, prin intermediul căruia scriitorul, bolnav de cancer şi internat preţ de cîţiva ani la Spitalul Elias, şi-a prelungit în mod miraculos viaţa. Rămîne pe altădată de văzut în ce măsură această rescriere a reuşit.
Deocamdată, e de remarcat faptul că, pe fondul agravării progresive a bolii, jurnalul „cu faţa ascunsă” – un jurnal destinat publicării, „extim”, în termenii lui Michel Tournier – devine mult mai mult decît un jurnal de creaţie. El devine, prin intermediul creaţiei, un jurnal de supravieţuire cu multiple niveluri: un copios jurnal de lecturi; un jurnal de amintiri şi reverii ce ne poartă, mereu, spre Grădiştea natală; un jurnal de evocări şi confesiuni despre familie şi prietenii răriţi de moarte; un jurnal de observaţii moral-politice, îndurerate şi… sulfuroase; dar, înainte de orice, o cale de acces către intimitatea creatoare a acestui prozator „balcanic” suferind de excesul propriului talent şi depreciat – mai ales după 1989 – din raţiuni adeseori extraliterare, cu alibiuri „estetice” tendenţioase şi idiosincrazii „generaţioniste” pe măsură. Cu patru ani înainte de sfîrşitul jurnalului, al romanului şi al vieţii (pe 26 aprilie 2007), Fănuş Neagu notează, într-un aparté emoţionat către virtualii cititori: „Mă apropii de sfîrşitul Jurnalului. E cazul să cobor în fîntîna cu apă sălcie, să beau o gură şi să spun: de-a lungul acestor multe pagini am ronţăit alune prăjite-n miere, şi mi-am lăsat gîndurile să curgă slobod, avînd grijă ca tălăzuirea lor confuză, asemănătoare cu a florilor din nopţile de primăvară/toamnă să nu apropie somnul de geana lectorului. Nu deţin supremaţia nici unui adevăr, aşa că nu veţi da peste o gîrlă de perle, ci doar peste simple însemnări de lucru, mărturisiri ale îndoielilor, expresii ale durerii, cîteodată ţipete înjunghiate, scurte îmbrăţişări cu umbra lumii, răbufniri ale dragostei pe care o port pămîntului, vieţii şi limbii române”. Iar după cîteva zile, revine într-o notă aproape disperată: „N-am lucrat nimic. O boală bezmetică şi spaima care-o însoţeşte m-au ţinut departe de masa de scris. M-a bătut uneori gîndul renunţării, pentru că, ştiu bine, centrul lumii este trupul în care locuim. Dar trebuie să revin la scris cu orice risc, pentru că o partidă pierdută încă se poate recîştiga, o partidă abandonată, niciodată (…). Într-o lună, cel mult, urmează să închei şi romanul, şi jurnalul. Apoi…”. Numai că scrisul la jurnal va continua încă patru ani, preţ de mai multe zeci de pagini. La fel şi romanul adiacent. S-ar zice că spiritul „şeherezadic” a reuşit să amîne moartea printr-o terapeutică a povestirii de sine…
Din păcate, jurnalul de faţă are un caracter lacunar. Aflăm (la p. 214) că un caiet cu un portret al autorului făcut de C. Piliuţă s-ar fi pierdut ori i-ar fi fost furat; e vorba de însemnările dintre 5 octombrie 2007, data internării la Elias, şi 11 mai 2008. Poate vor ieşi la iveală, cîndva. În paginile rămase, stilul de halucinaţie lirică, tipic „fănuşian”, se aliază, dramatic, cu o directeţe autenticistă ce cîştigă teren („Luxul de a scrie frumos se plăteşte cu viaţa. Mult prea scump”, citim într-una din ultimele însemnări). De fapt, Fănuş Neagu se luptă nu doar cu chinurile bolii şi ale scrisului, ci şi cu o melancolie grea, pe care caută s-o conjure prin imaginaţie – singura „beţie” accesibilă, după ce vinul i-a fost interzis de medici. Treptat, pe măsură ce momentele de respiro ale suferinţei fizice se împuţinează, jurnalul devine tot mai laconic, fără a-şi pierde totuşi tonusul vital. Multe notaţii vădesc o luciditate autocritică şi o conştiinţă literară ce ar trebui să dea de gîndit comentatorilor dispuşi să vadă în acest prozator o „natură”, fie ea şi excepţional înzestrată. Un exemplu: „Am observat că ori de cîte ori mă lipesc prea mult de realitate, cuvintele mele încep să-şi piardă puterea de seducţie. Umblînd pe deasupra drumurilor, luciditatea, care-i veghea interioară mereu la pîndă, împrumută veşminte din apele verzi ale visului. Sunt un oriental, fără doar şi poate. Prieten cu sălciile, cu aricii, cu florile magice şi lungile nopţi ale pelinului din Cîmpia Brăilei. Mai ales cu cele de la hotarul cu Moldova”. Şi încă: „Sunt un povestitor prin excelenţă, pentru că oricîte încercări fac nu mă pot ţine la distanţă de text. Mă atrage acel ceva pervers din ambiguitatea cuvintelor…” Avem de-a face - într-adevăr! - cu un povestitor „oriental” prin excelenţă, hedonist şi visător, un extraordinar creator de atmosferă balcano-levantină, pentru care intriga reprezintă mai degrabă un pretext. Un Panait Istrati baroc şi un „suflet slav” trecut prin luxurianţa policromă a realismului magic, un fantast al cărui „balcanism” e vecin cu focurile de artificii ale „moldovenistului” I. Teodoreanu... Chiar dacă notaţii gen „Frumuseţii i se iartă totul, i se cuvine totul” vădesc crezul unui estet, Fănuş Neagu extrage, mereu, din arta povestirii o morală specifică, altoită pe tradiţia de margine europeană şi de răspîntie a Orientului. Jurnalul cu faţa ascunsă îl dezvăluie ca pe un cititor bulimic (găsim în paginile sale sute de referinţe livreşti - de la Sadoveanu la Nabokov, de la Virginia Woolf la Ernst Jünger, de la romancierii sud-americani la cei nordamericani, de la Gorki la Victor Erofeev şi de la Şolohov la Nadejda Mandestam). Voluptatea de gourmet a notelor de lectură şi de atelier le apropie de paginile diaristice ale lui Mihail Sadoveanu, editate în 2005 de Constantin Ciopraga. Căci acest scriitor al Bărăganului brăilean şi bon viveur incorigibil e dublat de un cititor generos, îndrăgostit de inefabilul lingvistic: „Sunt atît de frumoase cărţile pe care aş fi vrut să le scriu eu şi le-au scris alţii încît le-aş tot citi şi reciti, la nesfîrşit”. Abstracţie făcînd de subiectivismul inerent, unele observaţii ar merita atenţia criticilor de meserie; bunăoară, apropierea – în premieră, probabil – pe care o face între Oameni cu joben, primul roman al lui Zaharia Stancu, şi proza lui Scott Fitzgerald. Altminteri, inepuizabila prospeţime de copil mare şi de sentimental incurabil (a cărui magie metaforizantă a fost comparată, nu o dată, cu a lui Nichita Stănescu, minus conceptualismul acestuia) ţine de incomunicabilul artistic. Aceeaşi candoare genuină se vădeşte şi în pasajele unde mierea se preschimbă în venin; a te ofusca în faţa lor ar însemna să te superi ca văcarul pe sat. Ideologic vorbind, bufeurile pamfletare la adresa unor intelectuali „revizionişti” sau „postmoderni” de după 1989 (Mircea Cărtărescu în primul rînd), ca şi a unor politicieni în serviciul cărora s-au pus (ex.: Traian Băsescu), ieşirile vehemente împotriva idealizării „boierilor de altădată” (v. mărturiile privitoare la „botniţele” puse ţăranilor culegători de struguri de pe moşiile lui… Duiliu Zamfirescu) sau antipatia la adresa monarhiei („De ziua foştilor regi, mă îmbolnăvesc subit de coprolalie”) îl arată pe autorul Îngerului a strigat ca pe un om de stînga ataşat tradiţiei naţionale, dar în niciun caz ca pe un neaoşist „provincial”. Nota bene, antipatia faţă de „boieri” nu-l împiedică să admire aristocraţia fără parapon a unui memorialist precum Gh. Jurgea-Negrileşti, de pildă. Nu e nevoie să-i împărtăşeşti totdeauna judecăţile (cu unele nici eu nu sunt de acord, sau nu pînă la capăt). Însă cei care, vexaţi de opţiunile scriitorului, vor găsi în ele un motiv pentru a-i bagateliza literatura, merită compătimiţi pentru ceea ce refuză: sunt pagini de mari frumuseţi „răsăritene”, risipite nonşalant de un „florar” extatic şi sufletist (impresionante apar, îndeosebi, secvenţele despre mirajul ninsorii, unde regăsim – intactă – vraja unei cărţi pentru copii din urmă cu cîteva decenii: Caii albi din oraşul Bucureşti ).
Ar fi, cred, oportună o editare unificată a celor două volume de jurnal, însoţită de un paratext explicativ care să contextualizeze scrierea lor. Ar fi, de asemenea, utilă o lectură în paralel a Jurnalului cu faţa ascunsă şi a ultimului roman scris de Fănuş Neagu. Dacă se poate, în cele două variante succesive ale redactării acestora. Dincolo însă de orice consideraţii, esenţială rămîne revizitarea de ansamblu a prozei „fănuşiene” pornind de la prezentul document existenţial care-i redimensionează, tulburător şi surprinzător, scrisul.

Fănuş NEAGU, Jurnal cu faţa ascunsă, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, 360 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara