Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Firma şi blazonul de Angelo Mitchievici

Panică pe Wall Street
(Margin Call, 2011)

Regia: J.C.Chandor. Cu: Kevin Sapcey, Paul Bettany, Jeremy Irons, Demi Moore, Zachary Quinto. Genul filmului: Thriller. Durata: 110 minute. Premiera în România: 04.11.2011. Produs de: Before The Door Pictures. Distribuit în România de: Ro Image 2000.


Dacă am încerca să ne imaginăm cum arată un dumnezeu corporatist, o bună sugestie am primi de la J.C. Chandor al cărui personaj, John Tuld (Jeremy Irons), impersonează foarte bine un anumit tip de putere pe care nu atât acumularea de capital o generează cât capacitatea de a proiecta iluzia omnipotenţei şi graţia sacerdotală a omniscienţ ei într-un paradis amoral precum cel fiscal.

Prăbuşirea corporaţiei Lehman Brothers la începutul lui 2008 şi seismele în lanţ declanşate ulterior ne-au introdus într-o nouă epocă pe care criza mondială o deschide spre incertitudine şi angoasă. Regizorul american ne propune un astfel de caz a cărui temperatură de fierbere este luată în punctul de inflexiune, încercând să ne ofere o vedere în secţiune, deopotrivă cu una din perspectiva unui insider, dar cu o modalitate ingenioasă de a face mesajul traductibil neofitului. Nu o dată, poate chiar de prea multe ori, un personaj sau altul, indiferent de înalta sa calificare economică sau managerială, solicită să i se spună lucrurile pe şleau, ca unui neiniţiat. Nu este vorba aici de o probă de claritate, cei implicaţi discută deschis, cu cinism chiar, ci de nevoia de a explicita fără apel la jargon sau tehnicalităţi în ce constă impasul şi a aduce acest impas din planul tehnic în cel moral. Toată această stilistică alternând mersul pe sârmă şi ruperea pisicii în două ne situează într-o cimilitură ceva mai simplă din punct de vedere tehnic, şi transparentă din punct de vedere moral.
Filmul se deschide cu o scenă semnificativă, „executarea” cu o maximă acurateţe, în stil corporatist, în surdină, a lui Eric Dale (Stanley Tucci), directorul departamentului de analiză a factorilor de risc. Lui Dale i se comunică decizia mai marilor companiei şi pe loc îi sunt retrase toate facilităţile, începând cu telefonul, şi, asemeni unui infractor, este însoţit de cineva de la serviciul de pază şi securitate în propriul birou pentru a-şi lua lucrurile şi condus afară din instuţie silenţios. Cei doi „îngeri exterminatori” cu faciesurile litificate de discursuri standard şi gratitudine aseptică nici măcar nu ştiu cum arată Dale. Venite din sferele superioare, cele două creaturi par animate doar de mecanismul declanşat printr-o comandă exterioară. Din aceeaşi cultură a puterii face parte Sam Rogers (Kevin Spacey), interfaţa sacrului capitalizat de membrii invizibili ai conducerii superioare cu profanul angajaţilor obişnuiţi. În termenii darwinismului corporatist al supravieţuirii celor mai înzestraţi îşi concepe Sam discursul de îmbărbătare pentru a domoli frisonul de anxietate al angajaţilor, recomandându-l prin aplauze pe noul director. Afecţiunea acestuia se îndreaptă către câinele său în agonie în urma unui cancer de ficat, însă nu trebuie numaidecât văzut aici un cinism deliberat, ci expresia unei discipline de sistem care face abstracţie de indivizi în vederea conservării status quoului. Totul este bine când se termină cu bine, cu excepţia faptului că înainte de a părăsi firma, Dale lasă unui dintre subordonaţii săi, Peter Sullivan (Zachary Quinto), un stick de memorie şi un avertisment. Recuperând informaţia de pe acel stick şi procesând-o rapid, Peter descoperă că întreaga companie se află în pragul colapsului financiar. Anunţându-şi şeful direct, pe Will Emerson (Paul Bettany), Peter provoacă o reacţie în lanţ, fiecare şef anunţând un şef şi mai mare până la CEO-ul întregii companii care debarcă asemeni unui zeu oţios dintr-un empireu înconjurat de aerul rarefiat al înălţimilor.
Întâlnirile şi confruntările succesive permit nu atât sondarea situaţiei fără ieşire, ci ocazia de a privi cu atenţie la toate aceste gulere albe. J.C.Chandor urmăreşte atent toate aceste fizionomii, expresivitatea concentrată în nunanţă a cuiva antrenat să-şi blocheze emoţiile, să-şi sublimeze voracitatea în gesturi calculate, în lovituri eficiente, privirile de animal încolţit al celui obişnuit să încolţească. Remarcabil este jocul psihologic pe care-l face John Tuld care cu sânge rece testează nervii fiecărui actor în parte pregătind marele hocus-pocus care va arunca în aer nu doar compania, nu doar pe clienţii ei, ci întreaga piaţă. Şi John Tuld predă lecţia hobbesiană a lui homo homini lupus, cu aceeaşi mentalitate de conquistador al marii finanţe, implacabil şi impenetrabil asemeni unui cavaler al apocalipsei. Cât despre Sarah Robertson (Demi Moore) şi Jared Cohen (Simon Baker), cei doi arhangheli de serviciu ai acestui dumnezeu corporatist, expresiile lor evocă o altă specie. Chipul plastifiat al lui Cohen apare ca o mască flegmatică, în contrast cu expresia de dureroasă şi crudă extază a lui Sarah. Într-adevăr, filmul lui Chandor lasă foarte puţin loc intervenţiei camerei în aceste gros-plan-uri, în schimb deschide un câmp vast unui body language complex, diversificat cu fiecare palier al puterii, cu atât mai mult cu cât expresivitatea este condiţionată de o serie de limitări. Anxietatea şi voinţa de putere constituie ingredientele cu care cei din vârful piramidei îşi fabrică ambrozia după un manual de toxicologie corporatist. Undeva, mult mai jos, se află supuşii care trăiesc la rândul lor într-un alt regim al anxietăţii, cel al furnicii lucrătoare, replicată până la confuzie. Însă chipul puterii este cel al lui Jeremy Irons din acest film, un chip emaciat, pergamentos, ars din interior de o flacără rece şi vicioasă, un chip animat de o mimică aparte şi de privirea ce se fixează ironic asupra tuturor. Deşi vorbeşte în parabole, prelungindu-şi aproape filozofic momentul critic, testându-şi subordonaţii, verificându-le loialitatea, speculându-le vulnerabilităţ ile, decizia lui este luată din primul moment. Îi revine lui Sam ca mesager divin să-i convingă pe angajaţi contra unui bonus substanţial să se autodesfiinţeze cu tot cu companie vânzând exemplar acţiunile ei care nu mai valoarează nimic în perspectiva crash-ului iminent. Aici regizorul a introdus o tensiune între Sam şi John deveniţi pentru scurt timp adversari. Noţiunea de loialitate a lui Sam îl îndreaptă către firmă, către corporaţie, către devotamentul faţă de guildă şi faţă de piaţă ca spaţiu de joc cu reguli dure, dar precise. Sam ţine la blazon, ţine la ceea ce revendică o anumită tărie de caracter şi o demnitate a celui puternic. Pentru Tuld nu există nimic în afara câştigului, chiar dacă de el se leagă dezastrul, nu există reguli în competiţie, nu există respect faţă de piaţă, faţă de clienţi, există doar o luptă neîntreruptă pentru putere în care de această dată învingătorul nu mai ia totul, ci distruge totul, inclusiv jocul pe care s-a clădit supremaţia sa. Pentru Tuld, corporaţia este o firmă, un mijloc şi nimic mai mult, unealta diavolului, banii sunt doar nişte simboluri, nişte hârtii cu figuri, ceea ce rămâne este puterea pură, ambrozia zeilor de pe Wall Street. Tuld este îngerul exterminator, cu adevărat malefic, cu mult mai pervers decât pot anticipa locotenenţii săi, şi el reprezintă nu doar un impas al pieţei de capital, ci şi un paradox terminal: să ucizi deopotrivă competitorii, competiţia şi spaţiul de joc. Tuld anunţă apocalipsa şi o face zâmbind.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara